Toamna fără adăpost

Uite, Iubito, toamna vine... vine,
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
E toamna-n care iarăși ştii de mine...
Tocmai acum când toamnei nu-i văd un rost...

Sunt semnele, în jur, omniprezente,
Stau noaptea și pândesc în avanpost...
Zorii de zi au forme violente...
Lumina zilei pare contra cost...

Văd toți că vine de pe azi pe mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara plină de cădură,
Eu iarna mi-o întreb de nu albesc...
A da răspuns mai nimeni nu se-ndură...
Tu vino să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când voia să doarmă,
Găsindu-te, am vrut să o grăbesc...
Dar graba mea i-a devenit ei armă...
Și am ajuns trăind în nefiresc.

Demersul ei e-acum înspre răcire,
Decorul de nuanțe-i sărăcit...
Mulți or să cadă-n plasa-i de-amăgire...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzierea-i cu motiv şi cu rost...
Când va ploua, eu știu, voi fi cu tine...
Avându-ne... în Ceruri adăpost!