Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...