De-a dreptul ca ocol

Puțini sunt azi cei ce mai știu de mine
Tot mai puțini ce spun că mă cunosc,
Și mulți sunt cei ce cred că îmi e bine,
Dar nu sunt drept, nu vreau să recunosc...

E drept, o spun și eu, chiar am o vină,
Lăsându-i să devină vinovați
De mult prea multa lipsă de lumină
În care stau, de adevăr uitați.

De-atâția ani, de mult prea multă vreme
Zi după zi, prin soartă merg pe jos,
Uitând să văd că mâine-i cu probleme
Și nici o faptă nu e de prisos.

Prieten nu-s cu lauda deșartă,
Și nici măcar cu vorba spusă-n plus
De cei căutători de-o altă ceartă
Ca să se-arate ei privind de sus.

Drumul mi-l merg oriunde el mă duce,
Chiar dacă orizontu-i necuprins
E totdeauna prag şi o răscruce
Deasupra unui rug mereu aprins.

Făcând ocoluri aș tot da de veste
Și n-aș mai da motive de-ntrebări
Celor ce fac din viața mea poveste,
Văzându-mă mergând pe trei cărări.

Găsindu-și ei trăirea pe oriunde,
Îmi pun în seamă fapte fel de fel,
Sperând că pot de ei a se ascunde
Când mă citează ca și rău model.

Azi însă fac schimbări imperative,
Dezamăgesc și chiar mă dau de gol,
Nu-s fabricant de gânduri și motive,
Ca să îmi țin și viața sub control.

Trăiesc cu bucurie orice clipă,
Și-o las să-și aibă rostul ei deplin,
Îmi interzic ideea de risipă
Încrezător în soartă și destin.

Cuvenitele detalii

A fost nevoie vieții să-ți exist
Să-ți ai dorință să mă simți în tine,
Dovadă că eu timpului rezist,
Tu să îmi fii, așa cum se cuvine.

Nu s-au putut să fie, în trecut,
Destul de multe fapte de izbândă
Ca să nu-ți fiu eu, azi, alt început
Neplătitor de vamă ori dobândă.

Am apărut cu totu-ntâmplător,
Contrazicând a minții fadă lege,
Fiindu-ți eu, la rândul meu dator
Mai mult decât se poate înțelege.

Din mici detalii, fără de motiv,
Așa cum o idee-i definită,
S-a dat trăirii rost imperativ
Ca să te ai, pe tine, regăsită.

M-ai căutat, fără să știi ce faci,
Fără să ai îndemn de căutare,
Nebănuind că-i vremea să te-mpaci
Cu gându c-ai să fii nemuritoare.

Îți sunt însemn, iar tu îmi ești consemn
Al timpului ce nu se mai grăbește
Ci doar declară sobru și solemn
Că-nspre trăiri un drum ne dăruiește.

Nevoia existenței o resimți
Chiar dacă nu-nțelegi de unde vine,
Dar prin concretul ce-l consimți
Prea bine-ți știi nevoia ta de mine.

Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...

Fără control

Nu e nimic, nimic întâmplător,
E totul pregătit de multă vreme,
Când mulți credeau, gândind în mintea lor
Că n-au de ce, cummva, a se mai teme.

Plătim acum, cu temeri, un miraj
Ce ne-a schimbat ideea de credință,
În necredință dându-ne curaj
De a numi absurdu biruință.

Siguri am fost, acum suntem uitați
De visele mânjite cu otravă
Ce ne-arătau că suntem nepătați
Și totdeauna mândri de ispravă.

Ne dovedim, mereu, că suntem lași
Buni de îndem la ceartă și la ură
Și murdărim pe cei ce sunt rămași
La judecăți cu logici și măsură.

Mintea-și dorește multe cuceriri,
Dorind să ia destinul sub tutelă
În numele meschinei rânduiri
Ce definește viața pe cartelă.

Cum nimeni nu-i născut a fi supus,
Revolta e normală și firească,
Chiar timpul ce se vrea mereu redus
Ostentativ, nu vrea să se oprească.

Cred unii că au totul sub control,
Și doar ideea lor e importantă,
Îndeajuns fiind un protocol
Pentru postura lor determinantă.

Dar nu-i nimic, nimic întâmplător,
Oricâte s-ar dori a fi dileme,
Au toate rost și au un loc al lor,
E totul pregătit de multă vreme...

Veac murdar

Veacul acesta e născut murdar,
Plin de ideea vieții dusă-n fugă
Și mult prea multa trecere-n zadar
A celor ce-și acceptă rost de slugă.

Mai mult ca baltă-mi pare, și nu lac,
În care vin reziduri în puhoaie
Și sus, pe maluri, stau nebuni ce zac
Cu bucurii privind înspre gunoaie.

Ape curate nu se vor curgând,
Nu-și au motiv de-amestec la-ntâmplare,
Știind că n-au nebunii nici un gând
De-a accepta că orizontu-i mare.

Și sunt destui nebuni... Mai sunt și proști
Ce balta și-au făcut-o scăldătoare
Stând și-așteptând, la fel ca niște cloști,
Ordin de zi cu mersul pe picioare.

Schimbarea e clamată zi de zi,
De conținut puțin, dar mult de formă,
Dar tot mai mulți refuză a gândi
Că tânguiala nu e o reformă.

Iar balta se mărește tot mai mult,
Scăldatu-n ea a devenit o modă,
Emblema unui veac dorit ocult
De cei ce cred că viața-i incomodă.

Înalte maluri cad, sau chiar se scurg,
Noroiu-n valuri să se tot sporească,
Amestecând al zilelor amurg
Cu hoituri ce nu vor să putrească.

Și aerul, în jur, e tot mai greu,
Puțini mai sunt ce pot să îl respire,
E doar un fum, un nedorit deșeu
Bun ca reper de rară amintire.

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...

Simplul clar instinctual

Trăim sub semn de simplă întâmplare
Cum simplu e mai tot ce e firesc,
Când nu există praguri și hotare
Ce doar despart și doar se-mpotrivesc.

Așa a fost să fie prima clipă
În care-n ochi prea mult nu ne-am privit
Ca nu cumva s-ajungem, prin risipă,
Știuți de mulți, la ce ne e sortit.

Ne-au dus pe altă cale, tot lumească,
Alte-ntâmplări ce nu păreau cu rost,
Că neputând altfel să ne vestească
Ne-au arătat că toate au un cost.

În plată-s date și dobânda-i plată
Pentru greșeala de a fi fricoși
De-a retrăi ceva ce altădată
Ne definea ca tineri și frumoși.

Idei ce sunt de gând contrafăcute,
Puse forțat într-un impus tipar,
Ne-arată azi, prin vrute și nevrute,
Cât e de fals al lumii calendar.

Și-această falsitate, azi constrânsă,
De ale vieții simple mărginiri,
Arată calea dovedit restrânsă
La-mpreunarea-n fapte și trăiri.

De multe ori par toate-a fi-mpotrivă,
Și-n contra altor predispuse vreri,
C-ajungem să ne credem în derivă
Nicicum descătușați de mari poveri.

Abia când toate-s puse alandala
De fapte ce n-au iz rațional,
Uităm, cu bună știință, îndoiala
Găsindu-ne răspuns instinctual.

Răspunsu-i simplu și-ntru tot cu fapta
Ce-aduce adevărul prin urmări,
Ce pune-n stânga tot ce nu e-n dreapta
Și nu mai dă motive de-ntrebări.

Exilul ca necesitate

Un timp mă voi lipsi de lume-aceasta,
Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...

Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.

Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.

Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.

Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.

Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.

Temei de definire

Încă mai stau în cumpeni... Mă gândesc
La clipa ce acum e viitoare
Când fi-va dat, concret, să definesc
O veste ce e azi întâmplătoare.

Se vor afla, din zvonuri, din idei,
Reconturate zise amănunte,
Pe care mulți vor pune un temei,
Crezând că pot cumva să mă înfrunte.

În gând îmi vin, și uneori șuvoi,
Cuvinte ce vom ști că sunt rostite
De cei ce-or fi în dezacord cu noi,
Dorindu-ne mereu nereușite.

Consensul ce va fi real stindard
Va fi privit de unii cu uimire,
Numind firescul ca deplin hazard
Și, aventură, marea ta simțire.

În complicații spune-vor că sunt,
Și-n etichete numele-ți vor pune,
Niște lachei ai gândului mărunt
Ce prevesti-vor moartea ca minune.

Și tu, și eu, vom fi, privirii lor
Ceva ce nu se poate înțelege,
Un fel de absolut revoltător,
Încălcător de normă și de lege.

Mai peste tot, tocmite întrebări,
Vor creiona doar drumuri de pierzare
Voind a încerca determinări
Înspre desfrâu și pofte la-ntâmplare.

Vor trece toate ca un nor, ori fum,
Fără de gând, măcar, de împlinire,
Și-ntr-un firesc, de-a pururea, acum,
Vei fi un tot cu marea-ți dăruire.

Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

Suspansul demitizant

N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.

Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.

Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.

Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit

Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.

Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii pun, ca teorie,
Ideea că firescu-i presupus.

De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.

Crucea de frig

Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.

Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.

Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.

Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.

N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.

Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.

De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.

Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.

Lozincardele modele

A venit o vreme-a nebuniei,
Vremea când e totul cenzurat,
Cu dovezi ce dau puteri mâniei
Fără un motiv argumentat.

Nu e loc de minime-nțelegeri,
Folosite-s dublele măsuri
Și se fac, prin judecăți alegeri
Cu accent voit pe-ntorsături.

Fără de răbdare, pe modele
Se croiesc absurde fantezii,
Stipulând concluzii despre stele
Și lumina zorilor târzii.

Nimeni, către nimeni, nu ia seama,
Toți și-arogă titluri din belsug,
Doritori să le impună teama
Celor puși, de cei ca ei, în jug.

Libertatea-i formă de lozincă
Bună de-a aduce lămuriri
Celor ce-s vlădică ori opincă,
Dar își vor urgente-mbogățiri.

Unii cer, dacă se vrea o pâine,
Obidind cu multe întrebări,
Să se dea dovadă că pe mâine
Nu există alte așteptări.

Cei ce au, tot mai puțin le pasă
Că nimic nu e definitiv,
Că aici, chiar dacă au o casă,
Viața-și au ca gest ultimativ.

Omenia tot mai multe lipsește
Mai deloc nu-și are voitori,
Se trăiește tot mai nebunește,
Mulți se cred, oricum, nemuritori.

La limită, în renunțare

Am cam ajuns și eu la renunțare,
Am cam ajuns să spun că vreu să tac,
Să nu mă pun cu boala mult prea mare
A celor ce nu vor să-și aibă leac.

Prea mulți nepricepuți le știu pe toate,
Cei ce puține știu spun că pricep
Această fandosită libertate
În care multe taxe se percep.

Mă simt acum un om fără de țară,
Un emigrant, fără motive, trist,
Știind că neamul lui o să dispară
Într-un conflict de-a dreptul conformist.

E seară și mă-ntreb ce-o să mai fie,
Mâine în zori mă voi trezi român
Sau voi vorbi de-o fostă Românie,
Având, ca și moșie, un stăpân.

La ce-a fost bună jertfa din vechime?
De ce-au murit eroii patrioți,
Dacă acum vor chiar să ne suprime
Acești conducători ce-s vechii hoți.

E sec pământul cum e seacă piatra
Ce numai praful s-a ales de ea,
Că au ajuns să-nstrăineze vatra
Un idiot, un prost și o lichea.

Inteligența țării iar se vinde
Cu preț de mai nimic, un jalnic preț,
Și gloata, prea prostită, nu se prinde
Că va ajunge-nchisă-ntr-un coteț.

Atât a mai rămas din marea luptă
A celor ce voiau urgent schimbări...
O țară ce de adevăr e ruptă
Muncind spre a fi bine altor țări.

Mă simt ridicol... Mă cuprinde teama
Că tot ce spun acum va fi real,
Și prinși mereu în lupte nu luăm seama,
Că suntem în a derivă, duși de val.

E țara de mai toți amenințată
Și de la est, dar mai perfid, din vest,
Dar nimeni nu e-n stare să se bată
Curajul e un simplu manifest.

Cuvintele degeaba vor fi spuse
De nu ajung reale-nfăptuiri,
O țară cu ideile supuse
E-o țară cu absurde potriviri.

Pe drept gândind nici nu mai este țară,
E doar un simulacru, amalgam
De-adunături ce scot orice afară,
Chiar și ideea că suntem un neam.

Mă simt, o spun din nou, într-o extremă
Ridicol chiar, la pragul de refuz
Când văd că destrămarea e o temă,
Eventual cotată ca abuz.

Nimeni nu vede că o cruntă jale
E fundament al clipei... Un decor,
Ce mai tot timpul e ieșit în cale,
Intrând, încet, în viața tuturor.

Cum să mai fiu părtaș la nebunia
Impusă pe fundal speculativ,
Când simt cum ni se vinde România,
Și vânzătoru-i tot mai agresiv.

Amintiri de amănunt

În fața amintirii n-am ce zice,
Mă fac părtaș la tot ceea ce știu,
Și cu dorința sunt complet complice,
Rugând-o să mă lase să îți scriu.

Stau la un loc deosebite fapte
Care, din nou, de fapte-mi dau idei,
Indiferent de fi-va zi ori noapte,
Întru firescul justului temei.

Concretu-mi cere liniște deplină,
De limite să nu încerc să trec,
Și nici nu-ncerc, dar fără nici o vină
Simt cum, în gând, deja spre tine plec.

Nu prea găsesc motive de-amânare,
Dar nici un gest, în plus, nu îmi permit,
Așa cum știu că nu-mi găsesc scăpare
Când gândul, spre neanturi, mi-l trimit.

Dar și așa îmi minte tot îmi vine
Ideea unui pas cutezător
De-a reclădi, din scrum și din ruine
Ucisul vis când eu am vrut să mor.

Cu greu, să pot, mi-ar fi o definire
A ceea ce mi-e ideal motiv,
Sub temerea de altă amăgire
Ca un absurd a tot demonstrativ.

Îți scriu succint, puând sub altă formă
Despre dovezi ce mi-au rămas și sunt
Concluzie ce-n gânduri se transformă,
Fiindu-mi, așteptării, amănunt.

Dar amintirea mea-i deja o spadă
Ce-mi taie drum extrem de oportun
Întregii mele lipse de tăgadă
Când, față-n față, adevăru-ți spun.

Înzăpezire prin motiv

Mă-nzăpezesc de dragul

ideii că trăiesc,

Această nouă iarnă

venită-i să dea veste

Că totul se întâmplă,

nu-i vorba de poveste,

Teribiliștii lumii

deloc nu mai sporesc.

Văd prin pădure brazii

ce seamănă cu noi,

Trăgând mereu speranța

spre cerul plin de stele,

Îngreunați de albul

zăpezilor rebele

Ce pun decor de umbre

peste firești nevoi.

Îmi pot lăsa privirea,

fugind spre orizont,

Spre lumi cu mult mai calde,

de-ar vrea chiar să se ducă,

Când simt că-ndepărtarea

începe să-mi seducă

Tăria hotărârii

de-a nu trăi-n afront.

În fuga ce-o grăbește

nu-și vrea pierdut un rost,

Oricât nu se mai poate

vorbi de o oprire,

De-a aduna de toate,

și-a pune-n amintire

Destule evidențe

ce iarăși sunt ce-au fost.

Las urme de troiene

ce schimbă, grabnic, tot,

Pierzându-se uitarea

de-o simplă-nzăpezire,

Par unii să-nțeleagă

trăirea în iubire,

Iar alții, după vorbe,

căderea mea de tot.

O poziție în opoziție

Simt cum timpul iar mă ia la rost
Că stau prins de veșnica-i rutină
Și accept mereu să fiu de vină
Pierzător de clipe ce au fost.

Nu am cum să fiu nepăsător,
Chiar nici mie starea nu îmi place,
Nici dacă mă mint nu stau în pace,
Tot înspre neliniști mă cobor.

Mă pândesc iluzii și negări
Ce motivul și-l găsesc în mine,
Neștiind să spun ce nu-mi convine,
Ori având prea multe așteptări.

Și, mai mult, cu un aspect ciudat,
Vin trăiri ce par că tot îmi scapă,
Neputându-mi gândul să priceapă
Cât de mult în ele-s implicat.

Timpul fuge, zic și eu că fug,
Trecerea i-o văd fulgerătoare,
Și, oricât eu spun că nu mă doare,
Simt că nerăbdării mă subjug.

Teamă nu mai am, dar n-am motiv
Să aștept o cruntă fantezie
Ce mi-ar da motiv să fiu eu, mie,
Țintă și aspect introspectiv.

Dare de dar

Te simt acum că ți se face dor,
Așa cum dor își are o femeie,
Te întâmplări cu rol hotărâtor
Ce sunt menite, focului, scânteie.

Anii trecuți îi vezi acum cam goi,
Și-ademeniți mereu de o răscruce
În care viscoliri și multe ploi
Nu te-au lăsat departe a te duce.

Acum, predicții, cu un rost firesc,
Te-aduc, încet, pe calea omenească,
Să vezi, din nou, trăirile-ți cum cresc,
Când dăruiești prin faptă pur lumească.

Ieșind de sub tutela unui gând
Ce îți spunea că poți doar tu alege,
Poți stelele să le privești căzând,
Avându-ți doar fireasca vieții lege.

Iar dorul tău devine chiar acut,
Accentuînd deplina-i relevanță
Pe pragul ce derivă-n absolut
În necesaru-ți pas de cutezanță.

Simțirile-mi devin un arc întins
Atent mereu la cea dintâi dovadă
Că ținta-i e un rug din nou aprins
Ce mi te dă, voindu-se să scadă.

Presimțământu-mi e, oricum, ciudat,
În nici un fel ca altul, altădată,
E parcă ceva ce am amânat,
Dar și-altceva, o faptă întâmplată.

Pasul real ne este tutelar,
Punând un preț pe marea-ți hotărâre
Ca, dar ce ești, să mi te dau în dar
Spre a-mi opri prea multa-mi coborâre.

Nerepetând...

O dată ți-am mai spus și e de-ajuns,
Suntem ținuți în loc de-un miez de noapte,
Ce doar prin noi va fi un clar răspuns
Când vom uita a ne opri la fapte.

Nu tu mă chemi, la fel eu nu te chem,
Dar ne suntem, că vrem, ori nu, chemare,
Că viețile ne sunt într-un tandem,
Și n-avem altă cale de scăpare.

Drumul ce-l am e-ascuns la tine-n vis,
Iar calea ta e-n gândul ce m-apasă
Și despărțiți trăim în compromis
Fără de-al vieții rost și fără casă.

Avem de toate, de nimic în plus
N-avem nevoie-n drumul spre lumină
Ci doar de fapte ce le știi... Ți-am spus
Când te-ntrebai de ai o altă vină.

O taină mult prea mare ne e prag,
Venim cu ea din vremuri de ispite
Când ne spuneam că timpul e pribeag
Iar noi îi dăm motiv să ne evite.

Suntem surprinși de viață, dar putem
Să ne-amintim, prin minima simțire,
Că dat ne e să fim într-un tandem
Ce-i dat, așa, să fie-ntru pornire.

Urcăm în doi, altfel ne coborâm,
Lipsiți de motivare ori dovadă,
Așa cum azi, vezi bine, ne târâm
Puțini fiind cei care vor să creadă.

Și tot ce-am spus, de n-a fost înțeles,
S-a tot zbătut în lipsuri și tăcere,
Dar a rămas cu-același interes
De-a ne urni din marea-ntârziere.

Pustiu de peron

Peronul gării e deja pustiu...
Te-ai încrezut, spunându-ți cu mândrie,
Că nu e niciodată prea târziu
Și trenul, pentru tine, întârzie...

Acum alergi voind cumva să vezi
Cât de departe-ai fi putut ajunge
În timpu-n care tu voiai să crezi
Că adevărul vei putea disjunge.

Tot propuneai idei fără contur
Sărbătorind victorii fanteziste,
Uitând să vezi ce ai, de fapt, în jur,
Că rolul mult prea mult n-o să-ți reziste.

Trenu-i plecat și sunt cu el plecat,
Trecut am fost cu el peste hotare,
Prin alte gări deja am înnoptat,
Și știu că lumea-mi este încă mare.

N-am stat, precum credeai, să mai aștept
Nehotărârea ta să hotărască
Dacă e drept sau dacă nu e drept
Timpul plecării-n loc să se oprească.

Din mers, trecând grăbit, te-am mai văzut,
Făcându-te că prea puțin îți pasă
De ceea ce spun toți că e văzut
La tine-n fapte și la tine-n casă.

În multe nopți ce le-am avut cu rost,
Prin adevărul faptelor concrete,
M-am regăsit pe mine, cel ce-am fost,
Iarăși capabil de idei complete.

Peronul gării e deja pustiu...
Acum alergi ca să mă poți ajunge...
Nu poți s-accepți că-i, totuși, prea târziu...
Mândria, în neant o să te-alunge...

Noaptea, concludent

De-ar fi să-ți pot vorbi ți-aș spune multe,
Vestindu-ți chiar, lipsite de motiv,
Mari întâmplări, esențial oculte,
Ce azi îți par cu rost imperativ.

Sunt piedici multe ce ne țin departe
Și pașii parcă merg, dar merg în gol,
Numărătoarea lor mereu desparte
Ceea ce faci, de al trăirii rol.

Mi-e dat să știu mai multe despre tine,
Cu mult mai mult decât ți-e dat să vezi,
Așa cum știu că timpul ne-aparține
Spre veșnicia-n care tu crezi.

Acum îți e ascunsă frumusețea
Printre idei lipsite de contur
Ce ispitesc vremelnic tinerețea
Prin măsluiri de haos imatur.

Ar fi să-ți spun, ușor a înțelege,
Ce nu îți este dat să ocolești,
Și cum chiar tu, după divina lege,
Te-ai tot ascuns prin vorbe omenești.

Nu mă abțin... nici nu îți pot ascunde
Că simt un timp ce vine prea grăbit
Cu întrebări la care poți răspunde
Doar acceptând ceea ce-ți e sortit.

Timp n-ai să ai de nici o înscenare,
Și nici o clipă n-ai s-o poți opri,
Fie că este-n zi amiaza mare,
Ori dimineața-n ceas de zori de zi.

De n-am să pot să spun, va fi o noapte
În care-n tine am să las idei,
Acoperind, cu-n mărunțiș de fapte,
Necesitatea lor și-al lor temei.

Ne vor lăsa atât să fim aproape,
Privirile țintite pe ascuns
Ce caută învolburări de ape
Voindu-ți, în trăire, vag răspuns.

Dar stându-ne alături acceptarea,
Vorbi-vom fără vorbe, concludent,
Să ne avem, pe veci, împreunarea
Temei firesc al timpului prezent.

Iarna prin munți

Acum în munți e iarăși

zăpada foarte mare,

Și i-a cuprins pustiul

luminii din amurg,

Pâraiele-nghețate

pe dedesubt se scurg,

Uitând pentru o vreme

de-a lumii frământare.

În albul fără margini

nimic nu are viață,

La cerurile sterpe

din sobe urcă fum,

Nici vântul nu adie

și nimeni nu-i pe drum,

Dar frigul se-ntețește

punând pe toate gheață.

Drumarii mai așteaptă,

sub semn de întrebare

Pun vestea despre moarte

și-alunecări în gol,

Nu își găsesc motivul

de-a ține sub control

Stihiile naturii

și-a lumii preumblare.

Alunecă și pasul,

alunecă zăpada

Alunecă și norii

trecând pe sub lumini,

Știindu-și bine rostul,

de vestitori divini

Ai jocului de umbre,

ce-nlătură tăgada.

Pasul în ger troznește...

Și tot cu greu se vede

Cum urmele de viață

sub promoroacă pier

Făcând ușor dovada

că totu-i efemer

Oricât de multă-i munca

în care lumea crede.

E iarnă plină-n munte,

și multă-nzăpezire,

O iarnă ce arată

că mulți deloc n-o știu,

Și-arată că venirea-i,

devreme ori târziu

Nu-i doar o întmplare,

lipsită de menire.

Greu de treceri

Pe zi ce trece simt că mi-e mai greu
Așa cum greu, la fel de mult, ți-e ție,
Dorind firescul ce a fost să fie
Noapte de noapte, zi de zi, mereu.

Ți-e noaptea dor să simți că te găsesc
În clipa ce deja ești pregătită
Să-mi fii și dezlegare și ispită
Punând în tine semnu-mi omenesc.

Mi-e noaptea dor să fiu de neoprit,
Când mângâierea-mi este căutare,
Mereu mizând pe simpla exclamare
Că este tocmai timpul nimerit.

Ziua mi-e dor să fiu un privitor
Al bluzei ce nu poate sta închisă
Când mâna-mi este mult prea indecisă
Având pe pântec drum coborâtor.

Îți este ziua dor să mi te-arăți
Printre idei de viață, doritoare,
Și clipei dând extrema ei valoare
Prin faptele ce n-au prejudecăți.

Dar dor îmi și nu-i găsesc un leac,
Iar dorul tău cu-al meu este pereche,
Venind cu noi, din lumea noastră veche,
Vor sta cu noi chiar și un sfert de veac.

Și zi de zi o să ne fie greu,
Noaptea mereu ne va aduce-aminte
Că totdeauna-n fapte și cuvinte
Am fost noi doi, nu numai tu și eu.

Gând de-ntâi

E primul gând ce-l las știut ca veste
Că nu mai țin de timpul trecător,
Și nu mă las cuprins de-a lui poveste,
Dar nici nu spun că sunt nemuritor.

M-am învățat cu minima măsură
Ce-mi poate fi, prin adevăr, temei,
Esențială normă de-anvergură
Pe drumul dintre fapte și idei.

Să-mbătrânesc nu am, se pare, vreme,
Și nici nu am reper de-a mă numi
Un simplu trecător care se teme
Că totul se sfârșește într-o zi.

În tălmăcirea viselor nu-mi place
Să fiu oglinda simplelor porniri
Ce, omenește, nu îmi prea dau pace
Când îmi lipsesc lumeștile trăiri.

Fac parte dintr-o lume ce, străină,
Are privirea spre un câmp deschis
În care chiar și umbra de lumină
Dă semn indubitabil și precis.

Sunt, însumi eu, un semn de întrebare
Fixat în limitări de orizont,
Când pun neștiutori la încercare
Ce văd mereu război pe-al vieții front.

Și poate sunt ca și cuțitu-n rană,
Curățitor, dar foarte dureros,
Așa cum și condiția umană
Dă lecții într-un fel primejdios.

Din lecții ce mi-au fost învățătură
Am înțeles să nu fiu temător
De timpul ce ne are ca măsură,
Ca să rămână el nemuritor.