Realul ancestral

Zic unii, și-i prea clar, că nu te știu,
Nici tu nu crezi cât te cunosc de bine,
Cum știu găsi ce-i adormit în tine,
Și-n pântecul ce vrea a fi zglobiu.

Cum te cunosc e greu acum să-ți spun
Dar prea ușor va fi a înțelege,
Când, dincolo de pământeasca lege,
Ne vom trăi al clipei gând comun.

Din clipa de-nceput va fi să-mi spui
Că-n profunzime simți ce foc se-aprinde
Și pântecul în jaru-i se cuprinde,
Flăcării lui, voiești să te supui.

Simpla mișcare de întors și dus
Va defini pe cele următoare,
Ce nu vor fi nicicum întâmplătoare,
Dar nici de-nchipuit sau presupus.

Sânii-ți rotunzi vor fi însemn real
Ca ducere, mereu, spre mai departe,
Spre veșnicii de dincolo de moarte,
A ceea ce, și-n noi, e ancestral.

Cu primul pas, urmat de-al doilea pas
Ne vom avea, uitând s-avem rezerve,
Prin concludența timpului rămas
Celor ce vor schimbarea să observe.

Din tu și eu, schimba-vom, brusc, în noi
Ideea că nu-i simplă noutate
Când neștiuți de nimeni, amândoi,
Ne vom deda la multe, la de toate...

Prin simplul rod a tot ce e firesc,
Ajunge-vei, în clar, a recunoaște
Că n-ai crezut că te-am putut cunoaște
Când doar gândeam că vreau să te-ntâlnesc.

Tăcerea de alt fel

Tăcerea mea e-o altfel de tăcere,
Că m-am nimic de spus doar mă prefac,
Și-mi inventez motive să tot tac,
Iluzii care spun că n-am putere.

Văd multe, și aud, și prind de veste
Și la vorbiri, prin forță, mă abțin,
Ca cei ce vor să știu cât mai puțin
Să se încreadă-n ei și-a lor poveste.

Nu mă mai mir deloc, nici nu îmi pasă
De câtă nepăsare văd în jur,
Și de iubiri cu formă de contur
Ce-n văzul lumii pare ca acasă.

Îmi e ușor să nu privesc aproape,
Ca, neștiut, să simt și să tot,
Să nu arăt, când ceva știu, că pot
Mai mult decât esența să îmi scape.

Celor ce vor a ști că-mi fac probleme
Ideile cu sens mereu contrar,
Ca detașat de toate le apar,
Bazat pe înțelesuri și dileme.

Nu pun în nici o clipă la-ndoială
Ce e văzut ca bine ori ca rău,
Ca să mă creadă multi un pămpălău
Lipsit de minimala socoteală.

Așa cu toate stau, și în tăcere
Am timp să pun ideile-n șablon
Fără să fiu atent dacă prin ton
Nu pun ceva din datu-mi ca putere.

Și-apoi am să vorbesc, și fi-vor spuse
Fapte ce-au fost și drumuri au ucis,
Porniri ce drumul morții au deschis
Când mergătorul lui nu se născuse.

Am să vorbesc, vorbind poate într-una,
Despre un fel, al unora, de-a fi,
Și despre cei ce nevoind iubi,
Au folosit, fără de saț, minciuna.

Imperativ, fără motive

Te iubesc fără motive...

După unii, sunt nebun,

Te iubesc acum, spunându-ți,

dar de ce, nu pot să-ți spun,

Ești un pas ce-și vrea urmarea

în firescul tainic mers,

Simt ceva ce definește

un heraldic univers...

Las ideea deoparte,

însă n-am cum să renunț,

Nu mi-e visul l-a-ndemână,

nici idei să îl denunț,

Vii sortită dintr-o viață

ce ne-a fost un laitmotiv

Clipei ce-i deja menită,

ca model imperativ.

Simt că-s toate rostuite,

chiar și timpu-i hotărât,

Și-i permisă derogarea

nu-i, spre grabă zăvorât,

Încă vrea să te aștepte,

să ți-l ai ales reper

Tu, fiindu-ți hotărârea

de-a avea o casă-n cer.

Nici n-ar fi altfel să fie,

numai noi vom fi altfel,

Sub a nopților umbrire,

tu rebelă, eu rebel,

Eu, știu bine, n-am motive,

însă ne vom fi motiv

Altor clipe de iubire

cu decor imperativ.

Pe drumuri, la lumină

Grăbește-te, iubito, vine clipa
Când chipul îți va fi strălucitor
Și arăta-vei că, de fapt, risipa
Nu e a ta, e-a celor care mor.

Timp nu avem de-a trece pe la vamă,
Suntem deja, mai peste tot, văzuți,
Plătitul preț e cel care ne cheamă
Să nu mai stăm nici triști, nici abătuți.

Motivele de încă-ntârziere
Se pot găsi, chiar din senin, mereu,
Lipsite de respect și-apreciere,
Vor spune că fără de tine-i greu.

A fost cândva o pierdere de vreme
Cu întrebări ce nu-și aveau răspuns,
Și vorbe ce-aminteau de anateme,
Grăbindu-te spre moarte pe ascuns.

Aceiași sunt cei care vin să spună
Că nici un pas, ce-l faci, nu este bun,
Cei ce-ți ziceau cândva că ești nebună
Și tot ratezi momentul oportun.

Îți bate, iar, la poartă, o-ntâmplare
Cum nu credeai că-n poartă-ți va veni,
Vestindu-ți drum firesc și înălțare
Și-ndemn de-a nu ma sta, de-a te porni.

Din adevărul vieții în rutină
Se face vremea, în curând, să pleci,
Să ieși, din ascunzișuri, la lumină
Să mergi pe drumuri, evitând poteci...

Reversul ca fațadă

Îmi spui mereu, mizând că nu-nțeleg,
Despre un sens ce-l ai acum în viață,
Ce-ți lasă timp de a numi întreg
Un orizont ce-l vezi prin copci de gheață.

Știi prea puțin din cât îmi este dat
Să am idei ce nu sunt contrazise
De vorbele-ți cu iz de surogat
Prin care-ți vrei visările ucise.

Îmi cer să plec, dar nu-ți dorești s-o fac,
Trăirile trecutului te cheamă
Spre gândul că-i normal să te dezbrac
De ultima pornire înspre teamă.

Mi te dorești, fără să vrei să-mi spui,
Privind spre cerul rece, plin de stele,
Iar într-a clipei șoaptă să transpui
Simțirea că ajuns-ai printre ele.

Vorbire faci de al tăcerii pas
Când drumul nu se-nchide la hotare,
Deși-ți dorești să știi ce a rămas
Dintr-a dorinței, veche, avântare.

Nu-mi este greu să simt că orice zici
E tatonare, patos și dorință,
Știind că, în principiu, contrazici
Pornirea, prin excese de voință.

Te-ncurci acum prin vorbe și idei,
Sperând să spun de cred, sau nu, în tine,
Sau de îmi ești model, dintre femei,
Ori merg pe căi ce ție ți-s străine.

Zici că nu vrei, dar totul e invers,
Așa cum s-a-ntâmplat și altădată,
Într-un trecut ce nu se lasă șters
Și, să îl șteargă, nineni n-o să poată.