Gând de-ntâi

E primul gând ce-l las știut ca veste
Că nu mai țin de timpul trecător,
Și nu mă las cuprins de-a lui poveste,
Dar nici nu spun că sunt nemuritor.

M-am învățat cu minima măsură
Ce-mi poate fi, prin adevăr, temei,
Esențială normă de-anvergură
Pe drumul dintre fapte și idei.

Să-mbătrânesc nu am, se pare, vreme,
Și nici nu am reper de-a mă numi
Un simplu trecător care se teme
Că totul se sfârșește într-o zi.

În tălmăcirea viselor nu-mi place
Să fiu oglinda simplelor porniri
Ce, omenește, nu îmi prea dau pace
Când îmi lipsesc lumeștile trăiri.

Fac parte dintr-o lume ce, străină,
Are privirea spre un câmp deschis
În care chiar și umbra de lumină
Dă semn indubitabil și precis.

Sunt, însumi eu, un semn de întrebare
Fixat în limitări de orizont,
Când pun neștiutori la încercare
Ce văd mereu război pe-al vieții front.

Și poate sunt ca și cuțitu-n rană,
Curățitor, dar foarte dureros,
Așa cum și condiția umană
Dă lecții într-un fel primejdios.

Din lecții ce mi-au fost învățătură
Am înțeles să nu fiu temător
De timpul ce ne are ca măsură,
Ca să rămână el nemuritor.