Orgoliul a umplut întreaga lume
De adevăruri ce sunt spuse prost
Și care dau chiar lașității nume,
Găsind chiar înălțarea fără rost.
S-a tot umblat la ordinea firească
Multe încep într-un concept dual,
Când ceva e-acceptat să se sfârșească
Deși altceva e-ntâmplat real.
Totul accede logica primară,
Găsind mereu ceva de contrazis
În ceea ce a fost odinioară,
Ca și principiu cu final prezis.
Relicvele ideii prind putere
Din forța unui gând cu rost impus,
Dar temător de orișice durere,
De rolul urii mai mereu sedus.
În îndoieli de strâmbă judecată
Se cred reale simplele păreri
Și doar un altul este bun de plată
Sau de-aruncat, gunoi, spre nicăieri.
Vinovăția-i veșnic împărțită
Spre tot mai mulți, de toate vinovați
Ca nu cumva, sub formă de ispită
Să pună blam pe cei ce-și spun curați.
Iar argumentul nu-i, nicicum, dovadă,
Spus rămâne doar, fără efect,
Îndemnat în desuet să cadă
Ca manipulant mereu suspect.
Ne-a luat orgoliu-n stăpânire,
Cântul lui ne este ritm de joc,
Joacă ni-i și forma de iubire
Ce ne-aruncă sufletul în foc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu