Sculptură de amintire

Puși amândoi, de adevăr, la zid,
Suntem mereu, în forme-ntâmplătoare,
De oamenii ce ochii și-i închid
Fără speranțe-n viața viitoare,

Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată,
Dar abia-acum, când Dumnezeu a vrut
Prin întâmplarea clipei mi-ești redată.

Ne-am căutat pe cât ne-am depărtat,
Nemaiștiind odihna ce înseamnă,
Ca vieții să avem un rod bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Cilpe ce-au fost, seduse de trecut,
S-au cam grăbit să treacă în uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

De multe ori, prin Cer, te-am căutat,
Cerând la întuneric socoteală
Și-n numărul de vieți m-am încurcat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Prin conul umbrei știu c-am zăbovit,
Și-am măsurat abisu-n grea urcare,
Voind să cred că timpul s-a oprit
Și-imi trece viața-n lungă așteptare.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă de la soare.