Mă plimb prin București... Acest oraș
Nu-mi dă nici un motiv de perspectivă,
Ci doar mă simt că îi devin părtaș
În ducerea-i, cu lumea, în derivă.
Fugă-n continuu... fuga e reper,
Trecerii zilei printr-o altă noapte
Sedusă de concretul efemer
Ce nu dă timp trăirilor în fapte.
Văd oameni cu aspect de gânditori
Ce nu mai au nimic de luat în seamă,
Rutinei întru totul truditori,
Fixați în nesimțire fără teamă.
Și tot văzând mi-e greu să deslușesc
Ce, în perechi, pe unii îi adună,
Când zorii zilei veșnic îi gonesc
Spre tributare praguri de furtună.
Reperul unui minus infinit,
Ce-și depășește marja indecentă,
În orice așteptare-i regăsit,
Redefinit prin forma-i aparentă.
Efervescența marelui bazar
Stă chiar și-n umbra unor siluete,
De-ajung, complet convins, să mă declar,
Un rătăcit în limite concrete.
Și parcă merg aiurea, nu prea știu,
Când îmi va fi ajungerea firească
În vremea-n care timpul nu-i sicriu
Și omul poate viața să-și trăiască.
N-am țintă, n-am reper... nu am nimic,
Voința chiar o simt a-mi fi săracă,
Dar văd cum în absurduri mă implic
Lăsându-mi timpul în zadar să treacă...
Mă plimb prin Bucuresti... Acest oraș
Ce nu-mi oferă nici o perspectivă,
Însă mă face, vreau, nu vreau, părtaș
La multul dus al vieții în derivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu