Pe tine, om, ce știi să taci, să minți,
Și te obligi să uiți, mânat de goană,
Te-ndemn să vezi de n-ai puroi în rană
Când pe nedrept arunci idei fierbinți.
Nu îți ascund, cuprins de îndoieli,
Te-ascult oricând, luându-ți-o-nainte,
Privind oglinzi ce răsucesc cuvinte
Prin tragedia mcilor greșeli.
Cândva-ntrebam, însă acum aștept
Să te încurci în propria ta grabă
Când spui ceva ca să te afli-n treabă
Strângând al lumii aer, tot, în piept.
Când mintea-și face rolul ei hidos
Tu uiți că ești frumos, uiți chiar toate,
Arăți, din tine, răul ce-l poți scoate,
Și-ajungi ca multe să le faci pe dos
M-am învățat să nu am tresăriri
La ceea ce tu crezi că dai de veste,
Că doar în vorbe, spuse ca poveste,
Mai poți să ai chiar simple împliniri.
Temeri nu-mi dai, îmi pare însa rău
De mult prea multa-ți goală căutare
Prin care rătăcești, plin de mirare,
Fără să vezi ceva în jurul tău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu