Prevestiri de alb

Când va fi zăpada să se prindă
Pătrunzând cu albu-i prin idei,
Dorul să îl lași să te cuprindă,
Ca să știi, cu-adevărat ce vrei.

Întrebări să lași să fie puse
Chiar de cei ce încă nu mă știu
Despre vremuri ce devin apuse
Chiar acum, când iată, iar îți scriu.

Toamna e deja, ca pas, dovadă
Că e vremea unor mari schimbări,
Și încep deja să se-ntrevadă
Zorii unui vuiet de chemări.

Înspre răsărit, în miez de noapte,
Ochii minții-ncearcă să-i cobori,
Ca să vezi urmarea unor șoapte
Ce știai că sunt, gândit, erori.

Iar, în miez de zi, spre miazănoapte
Ține-ți ochii, umbra să-ți privești
Și, prin ea, să-ți fie clar ce fapte
Dovedesc, oricui, că mă iubești.

Să te lași, așa, trecând prin toamnă,
Ocolind firescul ei noroi,
Ca să-nveți, încet, încet, ce-nseamnă,
Cum se duce, simplu, viața-n doi.

Vor veni zăpezi viscolitoare
Arătându-ți ale lor puteri,
Ca, fiindu-ți pietre de-ncercare
Să te-ncrezi în mâine, nu în ieri.

Dar topirea-n mare repezeală,
A acelui alb prea înghețat,
Te va duce, pusă la-ndoială,
Spre speranța gândului curat.

Mai apoi va-ncepe iar să ningă,
Într-o noaptea-a marilor idei,
Cu tăceri ce-or vrea să te convingă
De firescul lor, concret, temei.

Abia atunci am să ajung la tine,
Când ceasul, ca oprit, va sta pe prag,
Mirat, că-n treceri, timpul redevine
Eternității și motiv, și steag.