Puțini mă știu ca cel gonit din soartă,
Chiar eu, prea rar, de asta mai vorbesc,
Ca nu cumva cei ce de grije-mi poartă
Să mă acuze de vreun rău lumesc.
De rănile ce sunt prea dureroase
Găsesc să râd, să nu mă știu plângând
Să pot pricepe cum să trag foloase
Din amintiri ce-mi vin mereu în gând.
Fugar n-am fost, dar fugărit, o vreme
Știu că am fost, mereu fiind vestit
Că trebuie să-nvăț a mă și teme
Când pasul nu îl fac în mod grăbit.
Plecarea-mi dintr-o parte-n altă parte
Spre alt hotar, pierdut în orizont,
Numită-a fost de neprieteni moarte,
Și doar de unii luptă pe alt front.
În goana după mine, altă lume
I-a prins pe cei ce își spuneau gonaci,
Și chiar, din ură, și-au luat un nume
Voind a fi răzbunători tenaci.
Iar noul front, lipsit de mărginire,
Stătea-n reperului gândului formal
Punând chiar viitoru-n amintire
Știindu-l ca fiind, cândva, real.
Și m-am lăsat, chemat de întâmplare,
Să merg, în cercetări, spre depărtări,
Tot netezind a faptelor urmare
Nemailăsându-mi timp de ezitări.
De grijă, azi, doar viața mea îmi poartă,
Mai mult decât puteam, gândind să-mi port,
Și-o las așa, cu dreptul de-a-mi fi soartă
Cât, să trăiesc, pot spune că suport.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu