Trec din gând în gând,
Toate stau la rând
Și-ascult ploaia cum îmi bate-n geam,
Parcă-i tot mai greu,
Eu nu mai sunt eu,
Amintiri încep să nu mai am.
Simt că un hotar,
Mi se vrea ca dar,
Să-mi alunge dorul ce-l tot port.
De-l împart la doi,
Văd furtuni și ploi,
Visul nopții dispărut ori mort.
Știu că n-are rost
Să știu tot ce-a fost,
Dar nimic nu mi se vrea uitat...
Pașii mari mi-i știu,
De cei mici tot scriu,
Viața-mi râde-n față-n mod ciudat.
Nu mă mai opun,
De mi-i rău nu spun,
Viselor le cer să-mi fie leac,
Mult m-a obosit
Semnul infinit,
Incercând în două să-l desfac.
Când mă-nvârt în cerc,
Calculat încerc
Să-i găsesc constante, să-l împart.
Și, chiar de nu vreau,
De la cap o iau,
Nu am cum, de el, să mă despart.
Uneori repet,
Alteori regret,
Vorbe despre ploi ce bat în geam,
Trec, prin gând, în gând
Tot mai rar râzând,
Chiar de cel ce cândva eu eram...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu