Relativ definitiv

Tu nu mai crezi, nu vrei nici să observi
Cu ce iubire te păstrez în mine,
Că-n inimă te port, te port în nervi
Și chiar în gândul ce-i mereu la tine.

Ne hotărâm, mereu definitiv,
Că pentru noi un mâine nu există,
Certându-ne cu-n inventat motiv,
Vesel fiind când tu ești mult prea tristă.

E cauza-ntru totul un efect
Al încleștării fără de valoare
În care chiar iubirea-i un defect
De care nu avem nicicum scăpare.

Pe drept îți spun că mă înnebunești,
Găsindu-mi, mai tot timpul, mie, vină,
Și că încep să cred că mă urăști,
Fiindcă ți-aș pune umbra în lumină.

Și te pârăsc mereu lui Dumnezeu,
Dar tot pe el îl rog să te salveze,
Că rău de-mi ești, ești totuși răul meu,
Luptând cu răul tău pe metereze.

Din când în când îmi spun c-am să te las
Singurătății să devii captivă
Și să te cerți, să nu mai ai nici glas,
Simțindu-te plutind, dar în derivă.

La tot ce-i hotărât definitiv
Definitiv stă viața împotrivă,
Că teamă-mi e să nu găsim motiv
De altă despărțire, relativă.

Și clar îmi e că nu ne hotărâm
Oricât privim spre Cer prin copci de gheață,
Că vom promite celuilalt tărâm
O pauză ca pas în altă viață.