Nepăsare de extreme

De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă,
Nici câte-n spate vorbe se tot spun,
Că sunt om bun ori, mai mereu, nebun,
Prea bine știu, de neclintit mă lasă.

Aflu destule însă, în tăcere,
Las timpul să arate ce-i real,
Să pună semnul, concludent, egal
Între idei și fapte efemere.

Am drumul meu și nimeni nu mă știe
Unde opresc voit ori nevoit,
Dacă adorm de viață obosit
Sau somnul e, o clipă, fantezie.

Pe urme-mi vin destui în căutare,
Mulți mă așteaptă seara pe la porți
Sau, căutând copite de cai morți,
Să afle adevărul n-au răbdare.

Coloraturi de fel și fel, puhave,
Mi se tot pun pe umbră și contur,
Ca vinovat de toate, prin sperjur,
De-mi cred, când văd, ideile bolnave.

Nu mă mai mir, nici nu mă enervează
Acest hotar ce-n cale-mi este pus
De cei ce pun orgoliul mai presus
Și prea puțin, ce e real, contează.

Când îmi permit să spun câte-o părere,
Și despre ea, argumentat, vorbesc,
Cei ce mi-o cer degrabă mă gonesc
De nu-i așa cum ei și-o au în vrere.

Cu vorba lumii n-am deloc o casă,
De cum ea zice pot să fiu nebun,
Și tocmai de aceea iarăși spun:
De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă.