Esența ca poveste

Privește, bradul crește,

cu vârful spre-nălțimi,

Și urcă, urcă-ntr-una

să caute lumina,

Nu își găsește rostul

prin umbre-n adâncimi,

Să nu-și aplece vârful

luând asupră-i vina.

În fiecare vară

își ia un nou avânt,

Prin vârful ce se naște

din cel care coboară,

Ce mult îl ocrotește

în baterea de vânt

Și arderea din ceruri

ce altfel îl doboară.

De multă osteneală

la poale stă uscat

Lăsând mai mult să urce

ce-și are-n rădăcină

Și să nu șadă vârful

spre umbre aplecat,

Uitând să-și aibă rostul

când vremea o să-i vină.

Dar când, la poale, vâscul

e luat drept ajutor

Ori rădăcina-i umblă

spre ape necurate,

În vârf începe-nghețul,

iar ramurile-i mor,

Rupându-se în ploaie,

prea repede uscate.

Și vârful se usucă

nemaiavând puteri

Să treacă peste iarnă

și-alt vârf să ocrotească,

Încet, încet se frânge,

pierzându-se-n dureri,

Ca jos, la firul ierbii

încet să putrezească.

Privește cum e bradul..

Numit al vieții pom...

În el este povestea

prin care se-nțelege

Că, tot la fel, ca formă,

e viața unui om,

Și-așa arată neamul

într-o lumească lege.