Poate așa scăpăm de-al ei păcat
Ce fi-va mâine norul de furtună,
Și-acuzatorul al gândului uitat.
Să nu vorbim și nici o amintire
Să nu se vrea o stavilă-ntre noi
Ca să ne fim ca dar și dăruire
Acestei vieți și-a celor de apoi.
Când s-or porni eclisele de stele
Și-n ochii mei tot cerul ai să-l vezi,
Să uiți de multe spuse vorbe grele
Ce s-au tot vrut cinstite să le crezi.
Ne vom iubi cum n-a mai fost să fie,
Și chiar tăcerea va avea alt rost,
Împreunați fiind spre veșnicie
Ca tot mereu să fim cei ce au fost.
Iar ochii tăi, privind spre cer alene,
Văzând lumini cum nu le-a mai fost dat,
Vor înțelege cum sălbatice troiene
În cale ne-au fost puse și au stat.
Și după noapte, ziua, împreună,
S-o definim, lumește, în alt fel,
Văzuți fiind de cei ce pot să spună
Că pot să fie tuturor model.
Pe undeva, pe la apus de soare,
Când vom voi spre stele să privim,
Să ne jurăm că-n viața următoare,
Nopții lumină rodnică să-i fim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu