Te-a tras o lume mică de picioare...
Dintre speranțe mult prea brusc te-ai rupt
Și-ai coborât la ultima ninsoare,
Spre vicii, pe al clipei mal abrupt.
Din timpuri vechi veneam și multă vreme
Zorii-i aveam ca martori de-nceput
Ale chemării, prin porniri extreme,
Spre ruperea de ziua ce-a trecut.
Iar azi, când știu că nu îți este bine,
Îmi mine ești aceea care-ai fost,
Ești tot himera ce-am iubit-o-n tine,
Cea născătoare de motiv și rost.
Vin ploi și e normal ca fiecare
Să-și caute un loc ferit de rău,
Ar fi normal să vrei lumină, soare,
Și să recazi, concret, la locul tău....
Himeră nu-mi mai ești... Și nici iubită
Nu ai mai fost, n-ai mai putut să fii,
Ești doar trecut... o gară părăsită
Trădată de peroanele pustii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu