Relevanta suspiciune

Ce caractere, Doamne!... Ce urât
Ajunge omul când se vrea, pe sine,
Plin de omagii și, mai mult de-atât,
Văzut ca singur făcător de bine.

E timpul azi să vezi și să nu crezi
Că mare e ajunsă nebunia
Și nu mai poți deloc să te încrezi,
De teamă că ridici în slăvi prostia.

Vorbe sunt multe, prea puține spun,
Dar curg minciuni spre laudă deșartă
Despre nimicul clar, dar oportun,
Și ajutorul pornitor de ceartă.

Nu-i important nimic, nici relevant
Când prostul pe deștept îl întâlnește,
Cel mult l-arată ca extravagant
Că celălalt, ca el, nu se prostește.

Și-n spate-i se aruncă mari minciuni,
E pus la zid cu mare judecată,
Argumentat cu ploi de suspiciuni
Într-un final, mizând, și pe erată.

Umilă-i lumea ce îi vrea umili
Pe cei ce cred concret în demnitate,
Văzându-i enervanți și inutili
Dorindu-și omeasca libertate.

Deja-s puțini acei ce cred în om,
Nici omenește nu se mai trăiește,
Chiar simțu-i definit tot de atom,
Atomul e structura ce gândește...

Și-aproape e cumplita întrebare
Ce vrea, retoric, să explice clar
De ce hazardul e, în fapt, bizar
Ce pune-n evidență o-ntâmplare.