Neclar de tot

Oricâți mă văd, de sunt întrebători,
Privirile-și îndreaptă înspre mine,
Unii mă-ntreabă de-mi e rău sau bine
Sau unde ochii-mi merg căutători.

Aş vrea să spun că sunt sunt îndrăgostit,
Că stau pe loc dintr-un motiv de vrajă
Și nu adorm, prefer să stau de strajă
Oricărui gând de prin neant venit.

Iar în priviri, întregul univers,
Fără a fi idee trecătoare,
E condensat în lacrima de soare
Ce-ndrumă încontinuu al meu mers.

Peripeții destule îmi sunt leac
Doar cât pot ține gândul să nu scape
Mult doritor de-aducere aproape
Un început al unei vieți de-un veac.

Cuvântul îmi ajunge tremurat
Sedus de sensuri altfel înțelese,
Voind să uite totul, să nu-i pese,
Pune accente într-un fel ciudat.

Și-ajung să spun ce nici nu am în gând,
Să trăncănesc ce nu știu de se cade,
Ca nu cumva ispita să mă prade
Și să m-arăt altfel, nu om de rând.

Aș vrea să spun orice, dar nu să mint,
Să fie, tot ce spun, reală stare
Ca punctul unui semn de exclamare,
Într-un prezent ce e mereu succint.

Am un motiv ce-i clar... nimic nu spun,
Nici nu mi-e rău, dar nici nu îmi e bine,
Ba chiar mă-ntreb și eu ce e cu mine,
Că nu prea știu de unde să m-adun.