Noaptea în concert

În multe nopți speranțele mă cheamă
Sub panorama lunii, la concert
Când stelele visării fac reclamă
Și-i adormit al lumii țel incert.

Și-mi e plecarea, mai mereu, cu grabă,
Lăsându-mă să fiu ca un copil
Ce, neștiind lumescul, tot întreabă
Timp neavând de ducă-n inutil.

Îmi pare-a fi un fel de fantezie,
În care prea-puținul are preț
La limita căderii-n nebunie
Dublată de-al nebunilor dispreț.

Privind spre cer, în plinul miez de noapte,
Las simțul într-o clipă de răgaz
Dându-mi motiv, prin plânsul unei șoapte
Să trec de-al amintirilor zăgaz.

În lista cu erate și extreme
Stau, la vedere, unele-ndoieli
Ce par principiale teoreme
Și rezultat al multor socoteli.

Dar noaptea nu le face temenele,
Și șterge din efectul persistent
Apoi le spală ploile de stele
De orice alegoric argument.

Adorm în zori cu gândul, prins în vise,
Sedus de clipa marii veșnicii
Prin adevăruri ce îi sunt permise
Cu toată forma lor de fantezii.