Când toți vor crede că suntem în casă
Iar eu, buimac, în urmă să-ți rămân
Ca să te văd fierbinte și frumoasă.
În patima ereticei amiezi
Să nu te poți, dd nici un fel, opune
Orice ar fi când fi-va să mă vezi
Că-mbrățișez, privind, ce nu pot spune.
Cu un deplin și hotărât avânt,
Când sângele se va grăbi să fiarbă,
Din gesturi să-nțelegi al meu cuvânt
Și să ne-ascundem, făptuind, în iarbă.
Să-ți simt dorința mirosind trifoi,
Lăsându-te sub paza umbrei mele,
Când gândul se reduce doar la noi
Și fânu-n juru-ți face temenele.
Dând tot uitării, adunând un gând,
Așa cum ni-i condiția umană,
Știindu-ți focul patimii arzând,
Să-mi spui, în șoaptă, vorbe de dojană.
Fără să pot ceva să îți mai spun,
Trăind și eu aceeași nerăbdare,
Firescului motiv să mă supun
Să intru-n foc precum într-o-ntâmplare.
Și de va fi mai mult, tot prea puțin
Va fi să credem că, porniți în pripă,
Fără să știm, un rost concret divin
S-a vrut ascuns în formă de risipă.
Într-un târziu, uitând de adevăr,
De forma faptei pe pământ rămasă,
Să-ți aranjezi, cu flori, zburlitul păr
Ca timp să am, să mi te cer mireasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu