Asta îmi spun și tocmai asta fac,
Nu spun că sunt bogat ori sunt sărac,
Nu spun că mi-este rău ori bine...
Ating idei ce dau, mereu, lumină,
În fuga-n care doar eu știu că fug,
Ori, de-i furtună, mai aprind un rug
Dând semn că am, pentru orice, o vină.
Și las vederii fapte importante
În stadiul cel mai mic, incipient
Ca cei ce vor să aibă variante
De-a crede în trecut ori în prezent.
Păstrez concretul fără limitare,
Prin amănunt să nu dau în vileag,
Nici că mi-e greu, nici ceva că mă doare,
Nici că adorm cu pasul pus pe prag.
Cui i-ar păsa de-aș da mereu de veste
Că simt, urcând, ce greu e să cobori,
Ori că, oricine, ce-i ajuns pe creste,
Știe ce-nseamnă să comiți erori?
Mi-e viața fără sprijin sau rezerve,
Fără de turme strânse-n jurul meu
Dar cu destui ce stau să mă observe
De-mi este drept al pașilor traseu.
Vorbirea chiar îmi este urmărită,
Interpretat îmi e ce scriu sau spun,
Că-n fel și chip, mereu redefinită,
Ar trebui să cred că sunt nebun.
N-am ce să fac, altfel nu-i dat să fie,
N-am cui să zic orice aș vrea să zic
Tăcerea-mi e și vis și fantezie,
Și-mi e destul, mai mult nu mă complic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu