Pe munte-n doi

Să mergem, toamna, sus, în vârf de munte,
Să nu ne pese că-n câmpii sunt ploi,
Și să uităm eterne amănunte,
Ca să ne-avem trăită clipa-n doi.

Lumini de focuri să ne fie-n noapte
Umbrare dinspre multe amintiri,
Dedați la nemurire și la fapte,
Să fim dovada trainicei iubiri.

Nimic, din toate câte sunt pe lume,
Să nu păstrăm, să nu ne fie gând,
Când stelele, strigându-ne pe nume
Ne vor găsi ca muritori de rând.

Doar tu și eu, în ceea ce pereche,
Legile firii simplu definesc,
Așa cum este datina străveche,
Să ne unim în traiul omenesc.

Avându-te, de viață dătătoare,
Să-ți fie Cerul unicul motiv
De-a mă grăbi-n fireasca întâmplare
Cu începutul ei introductiv.

Și-n mod firesc, și fără de oprire,
Să mă dedic întregului cuprins
Oricât ar fi, chiar fără de oprire,
Până va fi extremul pur atins.

Tu să renaști din simpla întâmplare
Că ne-a unit acest firesc prezent
Ce-și va lăsa amprenta ca urmare,
Voind a fi, continuu, repetent.