N-am cum să fiu imun la tot ce văd,
Admonestându-mi dreptul de trăire
Al clipelor pe care le-ntrevăd
Marcate de fireasca-ți dăruire.
De Dumnezeu ți-i trupul dăltuit
Și fără-asemănare se arată
Că omenește nu-i de-nchipuit
Și nici n-a fost un altul, altă dată.
Pe coapse ochii grabnic îmi opresc
Și stau acolo clipă după clipă,
Făcându-mă mereu să-mi amintesc
De cum și tu te treci întru risipă.
Iar de privesc spre sâni nu pot să trec
Spre nici o altă cale, mai departe,
Forțarea notei e, din start, eșec,
Spre ei găsesc întoarceri și din moarte.
Și pântecu-ți devine corolar
A tot ce e fărâmă de idee,
Al trecerii de marele hotar
În trupul tău, fierbinte, de femeie.
Mă tot opresc, văzut sunt gânditor,
Știu eu, și numai eu, ce așteptare
Mă-mpinge a rămâne răbdător
Deși cu totul ard de nerăbdare.
Te tot privesc, aștept ceea ce-i dat,
Altfel nu are cum să,se întâmple,
Timpul își bate pasul apăsat,
Și ne așează graba lui pe tâmple.
Dar îmi vei fi din darul care ești
Și îți voi fi dorință împlinită,
Stindard eternității omenești
De Ceruri, cu menire, dăruită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu