Ți-am spus să vii, nicicând nu e târziu
Cum niciodată nu e prea devreme,
În viața mea ce reazemă extreme,
Aș vrea, măcar venirea-ți, să n-o știu.
Nu-i important de-i noapte sau e zi,
Îndeamnă-ți gândul a avea grăbire,
Iar pașii lasă-i duși de-a ta simțire
Nu-ți mai găsi motiv de a-i opri.
Eu tot am zis, nu am ținut ascuns,
Vorbind de-atât de multa-mi așteptare,
O spun și-acum, din nou, în gura mare
Că niciodată nu mi-ești de ajuns.
Venirea ta-i un gest neapărat,
Nici ziua și nici noaptea nu-mi ajunge,
Singurătatea vieții să-mi alunge
Să fiu măcar cu viața împăcat.
Ziua își are timpul ei grăbit,
În umbră după soare se așează,
Iar seara totdeauna-ți reproșează
Că pe la ușa ei n-ai zăbovit.
Noaptea e mică e și nu-i am reper,
În nici un fel nu-l pot lua în stele,
Te-aș confunda, provindu-te, cu ele,
Când ochii mi-i privești privind spre cer.
Vino oricând, cu gând definitiv
Nu-ți ai alt rost în altă hotărâre,
Urcă uitând de orice coborâre,
Uită de gândul rolului pasiv.
Ți-am spus să vii, și, vino, îți repet,
Ce rost își are-atâta-ntârziere,
Și-acestă, prelungită, grea, tăcere,
Ce va ajunge, cândva, greu regret?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu