Când vremea se va fi să se-nțeleagă
De ce absurdul de prea mulți se leagă,
De ce privesc mai toți în jos și nu în sus.
Când văd ce-a fost, fără rețineri, tac,
Prezentul, prin urmări, e-o vindecare,
Ce poate, acceptând, prin întâmplare,
Să își găsească, dintr-odată, leac.
Ce este clar, de văd a nu fi clar,
Îi pun un semn prin minime cuvinte
Și merg pe calea-i strâmbă înainte,
Lăsându-l să se zbată în zadar.
Peste atât nu vreau să mă complic,
În joc aduc idei preconcepute,
Sau despre drumuri încă nebătute
Ca să-mi permit să nu mai zic nimic.
Mereu mă iau de clipa de-nceput
Când viitoru-l văd în suferință,
Punând în frâu fireasca mea dorință
De-a defini prezentul prin trecut.
Nu vindec oameni ci, concret, idei
Ce-n mod absurd par singurele bune,
Voind mereu, mereu a se impune
Chiar dacă n-au nici logici nici temei.
Ar fi ușor să spun, să-mi fac alai
Din vorbe ce mi-ar fi lăudătoare,
Plusând prin argumete sfidătoare
Ca să arăt că-i duc pe toți în Rai.
Prefer tăcerea, spun cât e de spus,
De podium n-am în nici un fel nevoie,
Destul îmi este gândul ce, în voie,
Poate privi, oricând, oricât, de sus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu