Întoarcerea-n imperativ

Te-ai pierdut, te-ai rătăcit prin viață...
Despre viitor de mult ți-am scris,
Când, zărind în juru-ți munți de ceață,
Tu plecai, precum ziceai, în vis.

Drumul ți-l voiai cu perspectivă...
Eu degeaba-m spus că nu-ți e clar,
Că te duci, haotic, în derivă,
Și-ți consumi dorințele-n zadar.

Ai plecat și n-am știut de tine,
Doar mi-erai, din când în când, un semn
Ce-l gândeai a fi motiv de bine,
În speranța că-ți va fi îndemn.

Ți-ai impus, ca țel, simpla idee
De-a avea al lumilor motiv
Ce te văd doar altfel ca femeie,
Cu accente pe imperativ.

Azi te regăsesc și amănunte
Se refac din minimul știut,
Învelindu-ți tâmplele cărunte
Cu absurdul lui nebănuit.

Nu-mi vei spune, poate, niciodată
Cât te-ai întrebat de ce-ți lipsesc,
Dar citesc în lacrima-ți bogată
Că-ți revii pe vadul tău firesc.

Urmele nicicând nu se vor șterge,
Ele-n sine au deja destin,
Înainte-ți vor voi s-alerge,
Pe alt drum, haotic, clandestin.

Te-ai pierdut... E cruda constatare
Ce îmi dă trăirilor motiv,
Nu mai am tăceri în așteptare,
Faptele ne vor, imperativ!