Stăpân cu silă

Banu-i stăpân, sclavia înflorește,
Totu-i cu preț și totu-i contra-cost,
Și tot ce-i omenesc și omenește,
Doar prin valoare își mai are rost.

Atâtea boli apar, fără motive,
În chinuri, fără leacuri, unii mor,
Sau întâmplări ce par imperative
Schimbă mereu al vieților decor.

Invidia și ura-i tot mai mare,
Războaiele din mărunțiș pornesc,
A asculta e greu fără răbdare,
Iar a iubi-i cu totul nefiresc.

Lupta e-n toi, iubirea-i dispărută,
Zidită-n zidul unei închisori
Ce se și vrea să fie o redută
Lipsită de trădare și erori.

E-nstăpânit, cu voie, peste toate,
E pus să dea trăirilor plăceri,
Și să arate, orișicui, că poate
S-aducă unui prost aprecieri.

Văzut ca semn de mare prețuire
Nu mai contează cum e prefăcut
Ori denumit, laudativ, iubire
Când neputinței se arată scut.

Hotare pentru el nu mai există,
Are un preț și este pus în preț,
Iar uneori, prin forma-i extremistă
Se face, peste fire, văităreț.

Și-apoi ucide fără nici o milă
Pe cei cel au, pe cei ce nu-l doresc,
Acum că e stăpân îi este silă
De oameni și de neamul omenesc.