Tu zici că știi... că foarte multe vezi,
Dar cum mi-e gându-n plină dimineață,
Când ochii-mi văd a luminării ceață,
Nu știi, sau poate știi ceea ce crezi.
Vrei să accept ceva ce-i ireal,
Cu tot excesul, maxim, de voință,
Să-mi mutilez a viselor credință
Prin evitarea traiului normal.
Zici și susții, idei fără motiv,
Contrare vieții ce o ai dorită,
Punând accent pe-a trupului ispită
Când faptele au rol imperativ.
Te dăruiești, e-adevărat, frumos,
De-ajungi să faci de fapte mari risipă,
Făcându-mă să simt, măcar o clipă,
Că pot s-ajung și-n rai mergând pe jos.
Dar nici atunci nu știi... Ori înțelegi
Ceva ce spui că e-n normalitate
Că mersul drept înspre finalitate
Este fixat între divine legi.
Și-așa-i mereu, un drum cu sens contrar,
Cu neștiința pusă-n loc de seamă,
Făcându-i, tu, exagerat, reclamă,
Sperând că nu-i doar vorbă în zadar.
Ideile-mi sunt țintă, nu reper,
Și calea înspre ea îmi este dreaptă,
Chiar dacă pragul ține loc de treaptă,
Ori pare în zadar sau efemer.
Eu trăiesc... Tu spui mereu că știi
Cum să am idei înspre mai bine,
Dar nu vrei nicicum să-mparți cu mine
Minimele mele bucurii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu