Lupta de-ntrebări

Ce copac își ține, oare, minte,
Frunzele de vânt împrăștiate?
Cum să-mi știu eu, multele cuvinte
Ce-mprumut, de-atâția ani, sunt date?

Rătăcind pe drumurile șterse
Trec prin anotimpuri înapoi,
Și resimt efectele adverse
Ale multor zile fără ploi.

Ajungând mereu în miez de noapte,
Greu îmi e să mă opresc din mers,
Simt fatal urmarea unor fapte
Ce-au ajuns chiar lacrimă de vers.

Câmp de luptă e întreaga viață
Și-n război e fiecare pas
Când privirea caută prin ceață
Timpul ce trăirii a rămas.

Nu stă nici o floare să gândească
De ajunge fără de polen,
Ori e pusă ea să dăruiască
Chiar și gândul ce-i, cumva, obscen.

Căutând, cu ochii înspre stele,
Văd ce va veni, știind ce-am fost,
Pe urcușuri grele, tot mai grele
Și un vârf de munte avanpost.

Văd, și nu mă tem, când văd, lumina
Prin singurătăți ce n-au cusur,
Asumându-mi, întru totul vina
Ignorării traiului obscur.

Lupta n-are formă definită,
Tot mereu este găsită-n toi,
A ajuns mai mult decât ispită,
E deja-ncadrată la nevoi.