Banalul ca blazon

Nu-s firești cele ce par firești,
Dar reale-s cele anormale,
Cele ce-s numite omenești
Cu răspunsuri și-ntrebări banale.

De trăit pe toate le trăim,
Judecând cu gândul la dorințe,
Nevoind a crede că mințim,
Învoiți cu cioturi de credințe.

Drumu-ntors de e ca cel venit
Nu își lasă urme la vedere
Pare din trecut, nefolosit,
Și uitat prin vise efemere.

Tot așa și gândul e-nțeles
Fără vină dacă-i fără faptă,
Chiar împins de-al minții interes
Ca să-și spună că e ea deșteaptă.

Vorba e și ea cu dublu sens
Și e lance, uneori săgeată
Când, în alergări, pe contrasens
Tocmai ea, pe ea, ca rea se-arată.

În intenții totu-i un aspect
Consacrat de mici sau mari repere,
Care dă nuanța de respect
Ce, mai nou, cel ce-i absurd îl cere.

Adevăru-nseamnă da, sau nu,
Dar acum și el e tras pe sfoară,
Amendat de-al minții vag atu
Că altfel se poate să și moară.

Nefirescu-i tot mai mult firesc,
Chiar trăirea vieții-i virtuală,
Mulți, de dragul urii, se unesc,
Avându-și ura ca blazon spre fală.