Cad frunzele... deja e miez de toamnă,
O toamnă ce se poartă cam ciudat,
Și ultima, de-nsingurare, doamnă...
Ți-am spus de mult... se pare c-ai uitat...
E încă soare... Nu mai încălzește,
Prin umbre norii dau de veste ploi,
Când vântul, adiind, se liniștește
Punând idei în rol de vremuri noi.
Ciudată e această altă vreme,
Ce-și vrea firescul ce-i de mult pierdut
Dar o admir că, nefăcând probleme,
Pune în umbră un etern trecut.
Ni se arată, noaptea, doar o cale,
Venită dintr-un Cer îndepărtat,
Pusă în gândul ce îmi dă târcoale
Și-mi prevestește ceva întâmplat.
E-n datul vieții și această toamnă
Cu tot cortegiul ei neprevăzut,
Și pregătirea ta, frumoasă doamnă,
Spre trecerea-n firescul absolut.
Zi după zi, cu totul schimbătoare
E vremea toamnei... Cum de fapt ești tu...
Și tot prezic schimbarea-ntâmplătoare,
Avându-mi evidența ca atu.
Chiar timpul ce ți-e azi fără speranțe,
Va deveni la toate mai atent
Dându-mi prilejul marii cutezanțe
De-ați fi, incontestabil, argument.
Pe frunzele de ger îmbătrânite,
Se vor așterne alburi de-nceput
Prin relevanța vorbelor șoptite
Întru uitarea vechiului trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu