Între ținte, ca reper

Vreau un punct de sprijin, un reper
Al acestor timpuri ce-n mișcare
N-au de unde ști că zilnic pier
Mult prea mulți din cei ce au valoare...

Vouă, cei ce-ntr-una contestați
Viața ce vă e, concret, banală,
Nu vă cer pe urme să-mi umblați
Cum voi mie-mi cereți socoteală.

Îmi e clar că pașii-mi, după număr,
Îi numiți drept drum fără de cale
Și priviți la mine peste umăr,
Ca să știți de urc ori merg la vale.

Vă privesc în față, n-am motiv
Să devin un ins fără devize
Cum îmi cereți voi, imperativ,
Când vorbiți de lipsa-mi de remize.

Mă bazez, voi spuneți, condamnând,
Mult prea mult pe ce mi-e în putință,
Pe tot ce am în minte, ori în gând,
Și, concret, pe crez și pe voință.

Vă pot fi o țintă, punct perfect,
Nu încap în nici o îndoială,
Și, într-o măsură, circumspect
La a lumii mare învoială.

Altfel înțeleg, în felul meu,
Ceea ce se vrea a se-nțelege,
Fără să-mi fac banul dumnezeu
Propăvăduind o strâmbă lege.

Nu mă plâng, nici nu aștept prea mult
Nu-mi va da nimic cel ce nu are,
Veacu-acesta devenit incult
Nu-și dorește oameni de valoare...