Gândul privitor

Mi-ajunge gândul repede la tine,
Nu-i pot găsi o cale de-al opri,
Și chiar de-l văd găsind ce îmi convine,
Nu-l vreau crezut, dar nici încetini.

Nu-i vreau ideea lui ispititoare,
Numindu-se degrabă împlinit,
Temându-mă că eu nu am răbdare
Și, de-l ajung, ajung prea obosit.

Mi te arată, mult, în miez de noapte,
Când trupu-ți e de focuri învelit,
Născocitor de fantezii și fapte,
Mult doritor și tot mai mult dorit.

Așa te văd, suavă și plăpândă,
Dând rosturi vieții prin accept firesc,
Riscând o plată, mare, cu dobândă,
Când ochi lumii lacomi te privesc.

Nici umbrele nu pot să te ascundă,
Când sânii nu-ți mai sunt ascultători
Și tresărirea lor, perfect rotundă,
Îmi lasă orizontul fără nori.

Pe coapse ochii-mi sunt în lunecare
Iar mâinile, au drumul lor țințit,
Și-ajung să nu mai stea sub ascultare,
Dându-mi de veste timpul potrivit.

Chiar dintr-o dată gândul e corvoadă,
Prea evident și întru tot profund,
Lăsându-mi adevăruri să se vadă,
Din viitorul ce-i, real, fecund.

Și mai departe, când te-aud, în șoapte
Dând relevanță simțului profund,
Înțelegând nevoi, ca-n miez de noapte,
În tine, totdeauna, să m-ascund.

Și-mi fuge gândul, fuge înspre tine,
La matcă îmi e greu să-l readuc
Că nici nu mă ascultă când revine,
De-atâtea amintiri devin năuc.