Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.
Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.
Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.
Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.
Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.
Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.
Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.
Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu