Fierbințeala rece

Pe drumul, de aici la Dumnezeu,
E ger ce arde ca și cum, fierbinte,
În cale focuri ar ieși mereu
Demonizând și case și morminte.

Când iarnă e prin totul dimprejur,
Sunt mulți ce n-au putere să mai creadă
Că, nevăzându-i chipul alb și pur,
Au cam uitat de omul de zăpadă.

Frigul din om e mare strângător,
Atrage tot ce-i dat să răcorească,
Și-așa se simte totul arzător,
Arzând în focuri mintea omenească.

Pădurile, înțepenite, plâng,
Ajung de-nmuguresc în plină toamnă,
Mințite de un anotimp nătâng
Ce la pieire grabnică le-ndeamnă.

Chiar nimeni nu se simte vinovat,
Că-n plină vară vorbele îngheață
Și resimțim un viscol blestemată
Ce a minți mereu ne tot învață.

Incendiul unui frig cum n-a mai fost
Arde lumini și iarba încă verde,
Lăsând în urmă-i, fără adăpost,
Esența vieții ce, încet, se pierde.

Și-i tulburarea mare și-n pământ,
Ape, din peșteri, ies la suprafață,
Înfierbântate de un crunt avânt
Amenințate că altfel îngheață.

Frigul din noi e dovedit contract
Cu doritorii marilor dezastre,
Și, totodată asumatul pact
Cu desfrânatul scop al vremii noastre.