Teasc de clipă

Să stăm în munți și-n fiecare seară
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.

Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.

Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.

Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.

În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.

Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...

Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,

Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.