Drepturi oricâte am pe lume,
Pe unul singur nu-l cedez,
Pot să dispar ca om, ca nume,
Dar el e singurul meu crez.
Nu-l pun în nici o învoială,
În armistițiu ori în pact,
Și nu dau lumii socoteală
Că-l am, identității, act.
Oricărori lumi, firești, oculte,
Nu-l pot lăsa spre cercetări,
E dreptul meu de-a ști mai multe,
Și de a-mi pune întrebări.
N-am nici o bază în părere,
De n-o susțin cu-n argument,
Când n-are altfel de repere
Decât absurdul meu accent.
Dintotdeauna, o chemare
Mi-a arătat că nu-i de-ajuns
Să mă feresc de întrebare,
Temându-mă de-al ei răspuns.
Și-mi e religie în viață,
Cu ea încep, cu ea termin,
Prin ea văd limpede prin ceață
Și pot dezastre să previn.
Orice ar fi, nu se sfârșește
Dorința marilor chemări
Că e firesc, e omenește
Să am noiane de-ntrebări.
Pun întrebări și le voi pune
Clipă de clipă, zi de zi,
Că, sigur, cineva-mi va spune
Ce-nseamnă-a fi sau a nu fi.
Iar, de-i așa, că merg spre moarte,
Las întrebarea ca motiv
Ca cel ce merge mai departe
Să fie interogativ.
În felul ei, elementară,
Nevoie de-ntrebare e,
Chiar dacă ea e și povară,
Eu și acum întreb: De ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu