Infidel în anatemă

Îmi vin în minte gânduri de demult,
Când mintea nu-și avea hotar zăbrele,
Și-aveam trăiri, simțeam al lor tumult,
Chiar dacă se spunea că-s vremuri grele.

Nici nu mai știu de-am vrut să-mi amintesc
Ori m-a trezit ceva din amintire
Știut fiind că-n vise mă grăbesc,
Grăbit fiind, în mod real, din fire.

Cam totul e, acum, în mod ciudat,
Irelevant și fără perspective,
Chiar orizontul minimalizat
Vederii largi nu prea mai dă motive.

Mărirea-i azi, ca laudă, un țel
De împlinire, pură și extremă
În mersul, pas cu pas, ca infidel
Principiului, văzut ca anatemă.

Și-atunci eram așa cum astăzi sunt,
Deloc dedat la vorbe ticluite,
Punând în formă orice amănunt
Între detalii bine definite.

Am învățat, dar recunosc, cu greu,
Să am, peste puteri, forțat, răbdare,
Cu orice prost, cu orice derbedeu
Ce crede că mă pune la-ncercare.

Fac față pe deplin și nu iau foc
Arzând cenușa marii neputințe,
Găsind o altă cale, de mijloc,
Făcând apel la minime cerințe.

Dar bine cum ar fi deloc nu știu,
Încerc să cred că-nvăț să nu îmi pese,
Însă mă tem că e deja târziu
Și n-am s-accept tembelele excese.