Un timp am să dispar în altă lume,
în lumea-n care timpul n-are sens
putând să fiu tot eu și fără nume,
cuprins de necuprinsul ei imens.
Vreau chiar să știu că urma-mi e pierdută,
și vieții de acum îi sunt străin,
ca să-nțeleg ce logici îmi impută
credința neclintită în destin.
Pe-o cale neștiută, cât mai lungă,
să-mi fac un drum și să-l măsor din mers,
ca la întoarceri timpul să-mi ajungă
chiar dacă rătăcesc prin Univers.
Să nu audă nimeni, niciodată,
cu cine, noaptea, nedormind, vorbesc,
sau chiar în vis, când îngerii-mi arată,
de ce nu pot grăbit să-mbătrânesc.
Destul pe-aici... nu vreau să se mai știe,
cum traiul printre fapte îl mai am,
când cei ce au prea multă fantezie
cu neștiute umbre mă fac neam.
Nici nu mai vreau să-mi caut argumente,
în fața unui simplu fapt divers,
ce-l văd ivit prin ploaia de accente
punctând discret fațade pe revers.
Acolo știu că pot găsi o pace
de care toată viața mi-a fost dor,
deși am acceptat, n-aveam ce face,
să fiu și dur, chiar și necruțător.
Apoi abia, numindu-mi revenire
întoarcerea-mi, cu izul libertin,
să pot trăi, ducând spre împlinire
ce dat mi-a fost ca zestre prin destin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu