Restul de dor

Mi-e dor de-o primăvară ce-a trecut,
O primăvară mult prea timpurie,
În care firul ierbii de-nceput
A fost eternității mărturie.

De mult aștept, o alta n-a mai fost,
Cu-așa zăpadă albă ce-ntr-o noapte,
Pesemne negăsindu-și nici un rost,
A renunțat la-ndemnu-i înspre fapte.

Și-mi este dor de grâul răsărit
De sub un alb ce l-a păzit în iarnă,
Spre rod și pâine de călduri zorit
Ca liniștea în case să aștearnă.

Ani au trecut și grâu pe câmpuri văd,
Dar nu-l mai văd crescând cu bucurie,
Azi parcă-și are drum înspre prăpăd,
Nemaiștiind ce pâine o să fie.

Mi-e dor, mult dor, de floarea de castani
Ce m-a lăsat s-o văd în prag de seară
Când căutam prin treceri este ani
Hotare ce unesc, nu doar separă.

Văd revenind idei ce-n zori de zi
Mi-erau însemn cu rost de prevestire,
Și semne despre vremea ce va fi,
Venind, din viitor, ca amintire.

Îmi este dor de drumul înspre munți
Încorsetat de mersul prin pădure,
De ape repezi ce-alergând sub punți
Privirea, se făceau, că vor să-mi fure.

Ceru-i înalt, pământul e rotund,
Trecutul drept de amintiri își cere,
Mi-e dor de întrebări și să-mi răspund...
Dar n-am ce face... Restul e tăcere...