Român fără Românie

Avem multe răni în suflet,

ce încep deja să doară...

Cine însă își permite

să iubească ori să moară,

Cine vrea să și priceapă

gesturi fără de cuvinte

Acceptând doar adevărul

ce-i prea simplu și nu minte?

Tot mai mult crește absurdul

nici nu știm cât se mai poate,

Nașterea nu-i sărbătoare,

morții ni-i jelim în rate,

Zilnic ne plătim avansul

unei morți triumfătoare

Contestând constant ideea

că nimic nu-i nou sub soare.

Ne ipotecăm ideea

ce e una cu speranța,

Dăm accepte umilinței,

performând intoleranța,

Astăzi are preț iubirea

și se vinde ca la piață

Dragostea la colț de stradă

este noul mod de viață...

Disperarea-i tot mai mare,

și e denumită soartă,

Pentru cei ce pun poveri,

pentru cei ce, greu, le poartă,

A iubi e o sintagmă

foarte bună de cortină,

Ori mască de altă față

pentru cei prea-plini de vină!

Azi, rar, cineva e-n stare

din iubire să și moară,

Am ajuns să fim români,

fără dragoste de țară...

Mă-nspăimântă tot ce simt...

Dar nu-mi văd vinovăția,

Eu mă simt, trăind, român...

Nu-mi văd însă România...