Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.
Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.
Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.
Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.
Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.
Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu