Ochii-mi și privirea

Mă tot duce clipa

dintr-un gând în altul,

Liniștea ia forma

unei veșnicii,

Ochii-mi sunt privirea

ce, brăzdând înaltul,

Vede printre raze

mari minunății.

Cerul se ascunde

presimțind furtuna,

Ce-și trimite solii

pe-adieri de vânt,

Ochii-mi sunt privirea

ce, dintotdeauna,

N-a vrut să se-ndrepte

doar înspre pământ.

Pare că nici ploaia

nu mai stinge focul

Care arde veșnic

clipele ce trec,

Ochii-mi sunt privirea

ce prevedee jocul

Înaintea pripei

date de eșec.

Noaptea următoare,

de va fi senină

Vor urla la stele

nevăzuții câini,

Ochii-mi sunt privirea

ce-i mereu de vină

Că mă tot ferește

de-ale morții mâini.

Visele de noapte

fi-vor fără sensuri,

Vor începe-ntr-una

fără-a se sfârși,

Ochii-mi sunt privirea

ce, găsind consensuri,

Știe, și-nțelege,

că mai pot iubi.

Mă tot duce clipa

și mă pierde-n gânduri,

Mă redă doar zilei,

totdeauna-n zori,

Noaptea însă-i mare...

Scrisu-mi, printre rânduri,

Are și nuanțe

pentru muritori...