Scornire de adevăr

Încă vă rog, tovarăși din știință,
Gândiți întâi și mai apoi vorbiți,
Și-aveți măcar o minimă voință
De-a da-napoi când știți că ne mințiți.

Sunt supărat și n-am motiv să-mi treacă
Când mi-este clar că inventați idei
Să ne furați sorgintea geto-dacă,
Având arginții ca real temei.

Nu-i nou nimic sub stele ori sub soare,
Mă faceți doar, prea trist, să-mi amintesc
De mari viteji ce tocmai prin trădare
Au fost opriți din rostul lor lumesc.

Eu vă ascult, din cap și până-n coadă,
Eu vă citesc în toate câte-ați scris,
Să nu mă acuzați că-s o dovadă
De sensul întrebărilor dezis.

Mă miră, recunosc, și mă întrigă
Când dați amploare unor oameni mici,
Din care adevărul nu câștigă
Cât voi minciunii îi sunteți complici.

Voi spuneți că venim de nu știu unde,
Sau că vorbim o limbă de-mprumut,
Chiar încercând de voi a vă ascunde
Într-un tablou de patos absolut.

Și iar, vă spun, că îmi aduc aminte
De cum, prin ordin, multe s-au omis,
Sau cum s-a vrut, prin două-trei cuvinte,
Să fim văzuți ca un popor proscris.

Suntem popor străvechi, suntem o țară
Ce mari puteri tot timpul a-ncurcat,
Voi, când blamați, priviți doar din afară,
Dorind trecutul să ne fie luat?

Noaptea de schimbare

Te rog, iubito, seara, fă-mi cafeaua,
Am noaptea întâlniri de gradul trei,
Mă contrazic cu cei ce trag perdeaua
Voind să-mi fure gânduri și idei.

De multe ori o noapte nu-mi ajunge,
La cât de greu pricep ce le explic,
Iar ei, tot încercând să mă alunge,
Îmi spun că-n argumente mă complic.

Precum prevăd, veni-vor astă seară,
Exasperați fiind că nu cedez,
Și chiar de-aceea știu că or să-mi ceară
Exemplul lor o vreme să-l urmez.

Cafeaua ce o faci să fie tare,
Nu pentru mine, știi că nu adorm,
Dar cei ce vin din marea-ndepărtare
Se plâng că au de mers un drum enorm.

Vin să îmi spună, știu, că marea miză
De o accept e loz câștigător,
Dar să renunț la cinica deviză
Că voi ceda, luptând, doar dacă mor.

Noaptea va fi altfel, neliniștită,
Știu c-am să spun, din nou, ce am de spus,
Și-am să încerc s-o las chiar risipită,
Că am deja motivul clar expus.

Mai înspre zori, să-ncerci să fii tu trează,
Aș vrea s-auzi cum ultimul cuvânt
Ucide pe acel ce nu cedează,
Cel mult prea călcător de legământ.

În zori de zi, când va veni lumina,
Va fi să știi de ce mereu spun nu,
Și asumându-mi, de-i nevoie vina,
Motiv al luptei mele vei fi tu.

Străin fără de voie

Oricât aș vrea, nu pot, nicicum, ascunde,
Sunt un străin, chiar dacă-s acceptat,
Acolo unde mulți ar vrea pătrunde,
Acolo unde totu-i cercetat.

Prieteni am mai mult de conjunctură,
Dar nimănui, nicicând, nu aparțin,
Și limita tot timpu-i o măsură
Pe care să o trec mă tot abțin.

De întrebări găsesc o lume plină,
Ce caută la toate un răspuns,
Mereu voind idei să o susțină
În mod fățiș dar și în mod ascuns.

Perseverând în multa-mi căutare,
Accente pun prin puncte de suspans,
Dar tocmai simpla mea manifestare
Este văzută cerere-n avans.

Zbaterea-mi e, pentru mai toți, plăcere,
Chiar dacă par un ins extrem de dur,
Devin mereu firească mângâiere
Când duritatea clipei dă contur.

Dar eu trăiesc la capete de mese,
Și-ntretăieri de muchii de cuțit,
Prins în urzeli făcute să-ntrețese
Idei de plus și minus infinit.

Oricând aș vrea, orice aș vrea am zice,
Rămân străinul cel mai cunoscut
Dorit în ce e greu să se implice,
Și-apoi să plece, pururi, în trecut.

Grabă în alb

Un alb păgân s-a coborât grăbit
Să facă, printre toate, limpezire,
Ca un păcat ce-n fapte-i izbăvit,
Și dus, fără zăbavă-n amintire.

S-a vrut lăsat să fie peste tot,
Nopții prea lungi să-i facă altă cale,
Chiar frigului să-i fie antidot
Prin umbrele cu forme radicale.

Toate-s acum cu estompat contur
Și forme doar de gânduri definite,
Într-un decor excentric imatur
Fixat de orizonturi infinite.

În juru-mi tot ce văd pare imens,
Nemărginirea limite nu are,
Chiar viața e, cumva, fără de sens,
Ca o imensă sală de-așteptare.

Tot ce se-ntâmplă e prezis de vânt,
Ce, ascultat fiind, nu vrea să tacă,
Chiar vrea să aibă ultimul cuvânt
Ca spusa-i împlinire să se facă.

Valul de ceață vrea să fie nor,
Și vrea să ia mai totul în sclavie,
Numindu-se, pompos, întregitor
A tot ce alb el crede c-o să fie.

Vântul vânează și, mânat de frig,
Devine un pescar în copci de ceață,
Și pune preț pe un banal câștig
Al înfloririi florilor de gheață.

Albul se prinde bine-n rădăcini,
Cu-aceeași mare, horărâtă, grabă,
Intrând în jocul ploii de lumini
Ce îl va vrea, o iarnă, ca podoabă.

Refuz de singurătate

Să lăsăm singurătatea,

dacă vrea să ne aștepte

Într-o margine de lume,

unde noi nu avem drum,

Și să ne-avântăm în viață,

ce-și dorește să ne-ndrepte

Drumul ce, în rătăcire,

s-a lăsat ascuns în fum.

Să trăim intens, năvalnic,

o plăcere ce inundă

Fiecare vis al clipei,

clipa fiecărui vis,

Ca să definim prezentul

ca și ultimă secundă

Ce adună-n ea esența

viitorului prezis.

Să avem și nopți, și zile,

pline de porniri în taină,

Într-un sens în care nimeni

nu le va găsi motiv,

Ca să punem plictiseala

într-un rol de nouă haină

Apărându-ne de zelul

pasului alternativ.

Dezgoliți și enigmatici,

să ne oglindim în lună,

Când va fi noaptea să știe

că e prag de calendar

Și, când își va vrea sfârșitul

să ne afle împreună,

Dându-ne, pe drept, un nume

cu nuanță de hotar.

E firesc să ne permitem

să avem un pic din toate,

În tandem cu nebunia

ce-am păstrat-o între noi,

Când mai toți spun: "Imposibil!",

ea ne spune că se poate,

Că orice este posibil

când într-unul trăiesc doi.

Prin ploaie, definitiv...

Să plouă vreau, să plouă-ncet și rece,
Să vină toamna-n mod definitiv,
Izvoarele să-nghețe sau să sece,
Și să te fur având real motiv.

Fugind să fim o tainică pereche
Ce tot găsește timpul potrivit,
Spre a-mplini porunca ce-a străveche,
De-a crește prin firescul înmulțit.

Să vină toamna cu o ceață deasă
Ca nu cumva, oricum, să fim văzuți,
Simțindu-ne oriunde ca acasă,
Având motive să tot fim tăcuți.

Să plouă mult, și ploaia să ne-mbete,
Ca zorii zilei nici să nu-i simțim,
Amiezei doar, venind pe îndelete,
Să-i dăm de știre clipa ce-o trăim.

Vreau liniștea ce-n noapte ne tot cheamă
Ca să ne fim, fără de cereri, dar,
Și de urmări să n-avem nici o teamă,
Lipsindu-ne de trecerea-n zadar.

Ca să-ți rămân, captiv, o zi întreagă,
Nevoie n-am de alte vorbe-n plus,
De-ajuns e ploaia care să-nțeleagă
Că universul e la noi redus.

Așa că vreau să plouă, să tot plouă,
De rod să fie ploaia laitmotiv,
Prin ea, noi doi și viața noastră nouă
Să devenim uniți, definitiv.

Prezent cu dor

Îmi este dor de limpezimea clipei,
Și de trăirea gândului curat,
Azi când ne dăm, în orice fel, risipei
Ceea ce încă mai avem de dat...

Mă simt purtând în spate, cât un munte,
Grămada de idei fără contur
Ce zilnic vor cu noi să se confrunte,
Oricât de vinovate-s de sperjur.

Cotrobăim prin praful din cotloane
Mimând esența sensului real,
Justificând dorința de galoane
Prin ceea ce doar credem că-i normal.

Mistificarea-mi dă un fel de frică
De care, uneori, mai și vorbesc,
Dar tocmai vorba viața mi-o complică
Făcându-mă să uit cum să trăiesc.

Atât de multe vorbe sunt banale,
Părând ceva prin ceea ce ascund,
Pun preț pe absoluturi ireale
Când până-n conținut, adânc, pătrund.

Nici omul, cum a fost, azi nu mai este,
Chiar și-n orgoliu-i superficial,
Mereu găsește câte o poveste
Ce-al vrea să îl arate ca normal.

Și-mi este dor de liniște, de pace,
În care orice faptă are rost,
Urmarea-n nemurire se preface
Dând sens unui prezent care a fost.

Pierdut de timp

În gând pierdut, de multe ori văd zorii,
Tristețile, pe tâmple, alb îmi bat,
Dar nu știu cum nu văd plecând cocorii,
Nici rodul toamnei ce se vrea bogat.

Sunt iar sărac în pași spre bătânețe,
Nici nu-mi doresc să mă îmbogățesc,
Că am trăit puțină tinerețe
Și n-am avut nici când să obosesc.

Mă tot trezesc venirile în minte
A multor vechi, și totuși noi, idei,
De-ajung să nu mai am nici eu cuvinte
Găsindu-le motive și temei.

Și tocmai ele, multele motive,
Mi-arată câte încă-s de făcut,
Că nu există, clar, alternative,
Ci numai adevărul absolut.

Atâtea planuri, multe irosite,
Prinse de pasul unui joc incert,
Mi-arată, tainic, jalnice ispite
Ce-mi cer, obraznic, rolul lor să-l iert.

În fiecare zi prevăd că-ncepe
Ceva ce-și vrea un rol deosebit
Tocmai atunci când mintea nu pricepe
Că sunt de-atâta vreme nedormit.

Și-așa n-adorm, să dorm nu am răbdare,
Rămân să-mi fiu și paznic și acar
Pe-al zilei drum, când în lărgirea-i mare
Vede-ntâmplarea bornă de hotar.

Și anii trec... Iar unii spun că zboară,
Eu, spusei lor, însă rămân rebel,
Din vară trec direct în primăvară,
Pierdut în gând și regăsit la fel.

De moarte, de gând...

Eu știu că am murit din când în când
Și de aceea nu îmi fac probleme,
Născut fiind sub zodii de blesteme,
Am învățat acum să mor în gând.

În modul cel mai simplu și firesc
Am adunat ideile-n dosare
Și-atunci când fi-va ceva nou sub soare
Model să-mi fiu dar altfel să trăiesc.

Știu și acum că mor, din când în când,
Ducând principii până la extreme,
Că sunt sătul de falsele dileme
Ce alții mi le pun cu forța-n gând.

Prin logici ticluite hoinăresc,
Privind spre frontiere și hotare,
Dar pun mereu accent pe întâmplare
Ca nu cumva-deșert să rătăcesc.

Știu c-am să mor, mereu, din când în când,
Din adevărul legilor supreme,
De va voi uitarea să mă cheme
Să-mi amintesc de al tăcerii gând.

Iar de va fi, cândva, să lenevesc,
Mizând pe sensuri oarecum contrare,
Voi ști că timpu-i doar o temperare
A fricilor ce moarte definesc.

Și de-am murit, în sens de când și când,
În clar consens cu marile dileme,
Că voi muri, mizând pe teoreme,
Am tot știut și nu mă tem de gând.

Colțuri de răscruci

Pe la răscruci și pe la colț de gând
Se pare c-am ajuns să te cerșesc,
Nu te mai vreau, nici nu te mai iubesc,
Dar tot te văd, în nopți, în vis, plângând.

Fac speculații, zi de zi, pe curs,
Tot așteptând momentul oportun
Ca nu cumva eu, mie, să-mi impun.
Întoarcerea la viață prin recurs.

Aproape sunt ideii să te cer
Să mi te dea speranței unui vis
Oricât nu cred nicicând în compromis,
Oricât știu visul fad și efemer.

Dau importanță fiecărui semn
Ce pare, dinspre tine, că-i venit,
Și, mai ales, când sunt prea obosit,
Îmi este clar conjunctural îndemn.

În căutări de-atâtea ori ajung,
Și doar dorința-mi este argument
De-a defini, constant și permanent,
Un drum atât de scurt dar totuși lung.

Când sunt aproape și te văd un tot,
Mâna-mi întind și nu ating nimic,
Ziua se trece și mai mor un pic,
Că te doresc dar să te am nu pot...

Evadarea prin fugă

Hai să fugim în munte

măcar pentru o zi

Să dăm uitării viața,

să ne-amintim de noi,

Nimic să nu conteze,

nimic din ce va fi,

Decât ideea simplă

că suntem amândoi.

Sau să fugim în lume,

nemaivăzând nici munți,

Să fim concretul serii

și-al zorilor grăbiți,

Negând, firesc, trecutul

să n-ai cum să renunți,

La gândul ce-i pornirea

spre anii fericiți.

Nu prea găsesc motive

ai timpului să fim,

Nu prea găsești motive

să stăm și să tot stăm,

Tu simți că trece vremea,

eu simt că lenevim

Și unei mari risipe

din ce suntem cedăm.

Hai să fugim iubito,

din toate evadând,

Să nu ne știe nimeni

când clipelor dăm preț,

Să fim ca un miracol

fixați de-același gând,

Ce nu mai vrea să fie

altfel decât măreț.

Român fără Românie

Avem multe răni în suflet,

ce încep deja să doară...

Cine însă își permite

să iubească ori să moară,

Cine vrea să și priceapă

gesturi fără de cuvinte

Acceptând doar adevărul

ce-i prea simplu și nu minte?

Tot mai mult crește absurdul

nici nu știm cât se mai poate,

Nașterea nu-i sărbătoare,

morții ni-i jelim în rate,

Zilnic ne plătim avansul

unei morți triumfătoare

Contestând constant ideea

că nimic nu-i nou sub soare.

Ne ipotecăm ideea

ce e una cu speranța,

Dăm accepte umilinței,

performând intoleranța,

Astăzi are preț iubirea

și se vinde ca la piață

Dragostea la colț de stradă

este noul mod de viață...

Disperarea-i tot mai mare,

și e denumită soartă,

Pentru cei ce pun poveri,

pentru cei ce, greu, le poartă,

A iubi e o sintagmă

foarte bună de cortină,

Ori mască de altă față

pentru cei prea-plini de vină!

Azi, rar, cineva e-n stare

din iubire să și moară,

Am ajuns să fim români,

fără dragoste de țară...

Mă-nspăimântă tot ce simt...

Dar nu-mi văd vinovăția,

Eu mă simt, trăind, român...

Nu-mi văd însă România...

Ochii-mi și privirea

Mă tot duce clipa

dintr-un gând în altul,

Liniștea ia forma

unei veșnicii,

Ochii-mi sunt privirea

ce, brăzdând înaltul,

Vede printre raze

mari minunății.

Cerul se ascunde

presimțind furtuna,

Ce-și trimite solii

pe-adieri de vânt,

Ochii-mi sunt privirea

ce, dintotdeauna,

N-a vrut să se-ndrepte

doar înspre pământ.

Pare că nici ploaia

nu mai stinge focul

Care arde veșnic

clipele ce trec,

Ochii-mi sunt privirea

ce prevedee jocul

Înaintea pripei

date de eșec.

Noaptea următoare,

de va fi senină

Vor urla la stele

nevăzuții câini,

Ochii-mi sunt privirea

ce-i mereu de vină

Că mă tot ferește

de-ale morții mâini.

Visele de noapte

fi-vor fără sensuri,

Vor începe-ntr-una

fără-a se sfârși,

Ochii-mi sunt privirea

ce, găsind consensuri,

Știe, și-nțelege,

că mai pot iubi.

Mă tot duce clipa

și mă pierde-n gânduri,

Mă redă doar zilei,

totdeauna-n zori,

Noaptea însă-i mare...

Scrisu-mi, printre rânduri,

Are și nuanțe

pentru muritori...

Grăbire spre schimbare

Grăbește-te să schimbi măcar un gând
Să poți așa, mult mai ușor a trece,
De noaptea-n care, sub o ploaie rece
Te vei trezi, fără motiv, plângând.

Cam mult aștepți și nu știi ce aștepți,
Doar construiești iluzii spre a crede
Că adevărul încă nu se vede,
Și timp mai ai ceva, cumva, să-ndrepți.

Cuvântul meu deja îți e știut,
Acum, se poate spune, din vechime,
Și nici un gest nu poate să-l suprime,
Îți este prag prea greu, de netrecut.

Gândul ți-l duci mereu spre viitor,
Dar faptele rămân cu totu-n urmă,
Stau agățate de-a rutinei turmă
Și pașii vieții-n deznădejde mor.

Schimbă-ți un gând... Și îți va fi schimbat
Mersul ce-l ai, acum, fără putere,
Și vei putea să uiți orice durere,
Avându-ți măcar sufletu-mpăcat.

Nu te gândi la vorbe, ca urmări,
Al unor fapte doar de noi știute,
Puse în contul nopților pierdute,
Și-n contul unor multe renunțări.

Adu-ți aminte vise, fantezii,
Luându-le, spre mărturii, însemne
Când din simțiri veni-vor să te-ndemne
Alte idei, alte speranțe, mii...

Astfel trăind, întregul viitor
Va fi un drum ce merge și tot merge,
Și urma lui în veci nu se va șterge,
Fiind, așa cum vrei, înălțător.

Îndemn de nume

Ceva îmi spune să îți dau un nume
Pe care să nu-l spunem nimănui,
Doar când va fi să-mi fii o-ntreagă lume,
Fără de temeri, orișicui să-l spui.

De unde să îl iau nu îmi prea pasă,
Nici cum va fi când fi-va să-l rostesc,
Știu doar că el va face bună casă
Cu adevărul gândului lumesc.

Acum nu știu cum va fi dat să fie,
Din care faptă brusc se va porni,
Poate va fi din pură fantezie
Sau dintr-al vieții pas de zi cu zi.

Cum tot am zis, nu azi, de multă vreme,
În calea mea ai să apari curând,
Ieșindu-ți din tiparul cu dilene,
Momentul întâmplării ascultând.

Nu-i hotărârea mea, nu am de-a face
Cu visele ce caută-n deșert,
Dar acceptarea-i clară și, în pace,
Pot să iubesc, să iert și să mă iert.

Alegerea nu-mi este la-ndemână,
Din ce alege este cert că n-am,
Știu însă că ideea se îngână
Cu vechi povești ce mai demult le-aveam.

Vise aveai și spus-am despre ele
Că-n doi vom face pas hotărâtor
Când în privire-ți ochii-mi vor fi stele
Și adevăr mereu nemuritor.

Atunci va fi să știi că ai un nume
Ce defini-va fapte și idei,
Și îți va fi, cu-ntreg temei renume,
Ca unică-ntr-o lume de femei...

Pribegie pe cartelă

Iubita mea, așteaptă-mă acasă,
Atât de mult azi vieții simt securea,
La drum să plec mă ține, nu mă lasă,
Fac multe iar, însă le fac aiurea.

Simt focul cum se-aprinde din dorința
De-a te avea cum știu că-ți este vrerea,
Și tot mai mare-mi este suferința
Că nu-mi găsesc, spre a pleca, puterea.

Durerea e absurdă și rebelă,
Crește mereu, nimic nu o oprește,
Îmi pune rațiunea pe cartelă,
Și mintea, prin deșert, mi-o rătăcește.

Nu-mi este bine... Nimeni nu mai știe,
Chiar dacă-n jurul meu nu e-mbulzeală,
De multe ori nu îndrăznesc, nici ție,
A-ți da, de-a mea durere, socoteală.

Nici îndrăzeală n-am ceva a cere,
Deși te-aș cere noapte după noapte,
Pribeag fiind prin era altei ere
Dezmoștenit de ale vieții fapte.

Îmi trece viața doar cu amănunte,
În gânduri simt poveri ce mă apasă,
Dar amanet pun tâmplele-mi cărunte,
Că am să vin... Să mă aștepți acasă.

Tăcerea de zbatere

Tăcerea multă zbatere e-n tine,
Nehotărârea te-a lovit din plin,
Vrei o schimbare, vrei să-ți fie bine,
Dar să te schimbi gândești mult prea puțin.

Din frică poate, ai ajuns retrasă,
Și în balanță pui același gând,
Că nici nu vezi, de parcă nu îți pasă
Că-i toamnă iar, și iarna e la rând.

Mi-e teamă de enorma repetare
A unor fapte fără de câștig,
De-aceeași, prea-știută-ți întrebare,
De ploaie, de-ntuneric și de frig.

Normală-ți e dorința spre departe,
Spre locul ce, firește, e al tău,
De-aceea-ți spun de pragul ce desparte
Un bine absolut de totul rău.

Gându-mi fugar nu stă să te aștepte
Te vrea mergând un drum ce-l ai de mers,
Că pasul mic e greu să ți-l accepte,
Știind că poți fi tu un univers.

Nehotărâtă ești și nu ai pace,
Cu tine ești, din plin, într-un război,
Într-un război al viselor buimace
Ce duce adevărul în noroi.

Te duci, te-ntorci, găsești o întrebare
La care crezi că îi găsești răspuns,
Dar mai apoi îți cauți o scăpare,
Intrând într-un absurd de nepătruns.

Și zbaterea începe în tăcere,
Tu zbaterii tăcute te dedai,
Uitând de tine, fără de putere,
Pierdută de destinul ce îl ai...

Requiem pentru Eli

De-acum e înger, ni s-a dus la Cer
Fără de gesturi, fără să ne spună,
Căzând precum cad frunzele de ger
Uitând să ne ureze Noapte bună!...
.......................................
Un suflet mic, curat, nevinovat,
Lovit de crunta noastră nepăsare,
De Dumnezeu, cu grijă, ajutat,
Din suferință și-a găsit scăpare.

E liniște, de stele ceru-i plin,
Lumina lumânării pare-a plânge,
Din plânsu-mi recunosc, cu greu m-abțin,
Durerea-mi curge-n vene-n loc de sânge.

Mă doare gestului omului ce-a vrut
Să facă altui om o bucurie,
Și în cuvântul lui s-a încrezut,
Sperând că totul bine o să fie.

Și doare că nu știu de-a fost de-ajuns
Ce am făcut spre drept a-i da la viață
Și nu găsesc niciunde un răspuns,
În lipsa lui simt vorba că-mi îngheață.
.......................................
Clipele trec... El, timpul, trecător,
Despre plecarea ta face dovadă,
Și nu a fost nimic de ajutor
Ca viața-n tine, iar, să se-ntrevadă.

În alb curat, în albul cel mai pur,
Ți-a fost să fii aici o viața-ntreagă,
Și de-o blândețe fără de cusur
Ce lasă multe să se înțeleagă...

Ești înger, Eli... Ești acolo, sus,
Aici ești o frumoasă amintire,
Multe-s de zis... dar totul e redus,
La numele spre veșnică-ți rostire...

Din nou, amici...

Voi, dragi amici ce v-amintiți, din nou,
Că fost-am vreme multă împreună,
De ce acum îmi spune-ți că-s erou,
Și vestitor de nouă vreme bună?

Văd că vă pare simplu și banal
Să-mi lăudați și ce-am greșit în viață,
Dar vreți să cred că totul e real,
De nu devin, în mod fatal, paiață?

Mă uit la voi... Mă-ntreb de nu-s tâmpit,
V-aud vorbind și iau ca și-ntâmplare
Timpul trecut cât nu v-am auzit,
Și n-am știut că dragostea vi-i mare...

Îmi povestiți ce credeți c-am uitat,
Îmi amintiți ce spus-am altădată,
Dar vă-ntrebați de ce m-am împăcat
Și par că-mi am dorința resemnată...

Am fost mereu aici, dar n-ați știut
Să mă-ntrebați de viață ori de moarte,
Aș vrea să sper că poate n-ați putut
Sau ați crezut că sunt deja departe...

Dar parcă simt că totul e-n alt fel,
Simt dinspre voi un iz de falsitate,
Căci mi-e știut că m-ați numit tembel
Prin vorbe multe aruncate-n spate.

Și ce n-ați spus ați dat de înțeles,
Uitând că roata vieții se-nvârtește,
Gândindu-mi cu-n extrem dezinteres,
Sentința celui ce, trăind, greșește.

Acum vorbiți și mă găsiți, din nou,
Ca și cândva, trecut printr-o furtună,
Mă lăudați... Îmi spuneți că-s erou
Și vestitor de nouă vreme bună...

Gândesc... iubesc...

Mereu un gând îmi fuge către tine,
Cu rostul lui, real și omenesc,
Plin de sența care-ți aparține,
Și idealul vieții, pur lumesc.

Să uit de toate, chiar de vreau a-mi spune,
Și, tot spunând, îmi cred c-am reușit,
Ideile încep să se adune,
În gând, spre tine, mă întorc spășit.

Privirile îmi fug, când au pe unde,
Iar când nu au degrabă rătăcesc,
Și cu lumini încep să se inunde,
De-ajung, din nou, în gând să te găsesc.

În gol privesc și țin acea privire,
O chiar oblig înspre un gol țintit,
Dar mă trezesc că trece-n adormire
Și chipul tău în vis mi-e regăsit.

Glasuri destule, când aud pe stradă,
Prin tot ce viața in firesc,
Îmi sunt dovada fără de tăgadă
Că tot la tine, tainic, mă gândesc.

Și, mai mereu, în tot ce am a face
De-atâtea ori de viață nevoit,
Îmi spune noaptea, ce nu-mi e în pace
Că dor îmi e și nu e de oprit.

Nici nu mai știu dacă e rău sau bine,
Dacă-i firesc sau, cumva, nefiresc,
Că mult prea des, mereu să-ți spun îmi vine,
Că îmi lipsești... de fapt că te iubesc.

De la prefață spre postfață

Îmi ești prefață și-mi vei fi postfață
Acestei vieți ce abia a-nceput,
O viață ce-și privește vremea-n față
Având mereu prezent, nicicând trecut.

Sub cer cu nori, la margini de furtună
Nu se vedea nimic ca semn și-nsemn,
N-avem cum ști că vremea-i tocmai bună
De a ne fi motivelor îndemn.

Era firesc ceva să se întâmple,
Însă firesc părea că nu acum
Când toamna arătată ni-i pe tâmple
Și ceața dimineții pare fum.

Ne-am tot trecut, trecând din vreme-n vreme,
Denominând al faptelor miraj,
Și ne-au învins sau am învins probleme
Când n-am avut sau am avut curaj.

Așa ne-am fost ciudată întâmplare,
Să ne-ntâlnim și să ne fim avânt
Spre clipa de firească-mpreunare,
Marcată de-al dorințelor cuvânt.

Și-ntâmplător, din miez de zi, spre noapte
O simplă întrebare ne-a mânat,
De parcă ne-a impus un șir de fapte
Ca să îi fim răspunsul așteptat.

Dar a avut destulă cutezanță
Să vrea, impunătoare, și mai mult,
Ca, prin destin, cu noi în consonanță,
Să fim, de la-nceput, cei de demult.

În zori de zi, lumina, îndrăzneață
Ne amintea de-al nopții prag trecut,
Și-ai scris întâia filă din prefață
Lăsându-mă să știu ce s-a-nceput.

Concretul în efecte

De multe ori vă spun că nu-i normal,
Și mă refer la faptele concrete
Ce uneori vor doar să ne îmbete
Altfel fiind de un grotesc banal.

Vă spun ce văd, vă spun și ce aud,
Coroborând a faptelor urmare
Lăsându-vă să știți că o-ntâmplare
Scoate în față adevărul nud.

Se-ntâmplă chiar să vă vorbesc nervos,
Să pară că-mi sunt vorbele ciudate,
Dar nu concep că zgarda-n libertate
Este simbolul visului frumos.

Nu stau ascuns, chiar zilnic mă expun
Acelor ce vor imnuri întru slavă
Când firea lor hapsână și puhavă
Vor doar pe cei ce lor li se supun.

Visez prea rar și nu mă las sedus
De circumstanțe pur materiale
Care în fals se vor principiale
Ca să-și ascundă sensul reprodus.

Nu dau la schimb, nu cumpăr și nu vând
Marfă expusă-n raft, în poleială,
Cu trup și suflet date pe-nvoială,
Fără simțiri, ca un obiect de rând.

Eu reproduc doar gândul ce îl am,
Vântur idei ce nu sunt praf de stele,
Așa cum sunt, sunt sigur ale mele,
Prin ele, cel ce sunt, mă și proclam.

Cu argumente vin, și fac vorbiri
Despre concretul marilor efecte,
Care devin, din zi în zi aspecte
Din viața ce uitată-i de trăiri.

De dor de drum

Unde să vin nu-i cazul să îmi spui,
Drumul, deja, mă duce către tine,
Chiar și ideea lui îi aparține,
Și timpul stă la îndemâna lui.

Să nu îmi spui nici când ai vrea s-ajung,
Că-mi am, de dor, reperele fixate
Și orele trec bine numărate
Ca nu cumva să-mi fie drumul lung.

Nici cum ai vrea să fiu să nu îmi zici,
Toate vor fi cum îți dorești să fie,
Ideea e-n perfectă armonie
Cu îngerii ce-ți sunt, mereu, complici.

Să nu îmi zici nicicând că-ți este dor,
De dorul tău mi-e noaptea tot mai mare,
Și greu îmi e să-ncerc să am răbdare,
Mă simt o simplă piesă din decor...

Altceva zi-mi, dar nu ca să cerți,
Că viața-mi este prea dezordonată,
Spune-mi să vin, să uit ce-a fost odată,
Spune-mi că poți de toate să mă ierți.

În loc de fugă

Abia ți-am spus că nu ai timp să fugi,
Vin vremuri, dintr-odată, foarte grele,
Tu, încă, verbe din trecut conjugi
Și te întrebi de moartea unor stele...

Trecutul e trecut, nicicum altfel,
Nu-și are nici un drum spre mai departe,
Oricât îți este visul de rebel,
Mort este tot ce a ajuns la moarte.

Te poți întoarce unde ai mai fost
Așa cum poți să mergi doar înainte,
Sau încotro îți vine, brusc, în minte,
Dar ai să vezi că multe nu au rost.

Să nu mai fugi este îndemn și sfat,
Venit dintr-a firescului porunca,
Ca să nu-ți ai de furcă și-ntru muncă
Spre a-ndrepta ce este de-ndreptat.

Când vorba a venit deja ți-am spus
Că toate stau în simpla-ți hotărâre
De a-ți lăsa privirea-n coborâre
Dar inimii găsindu-i drum în sus.

Îți vin aproape, uneori mai des,
Știindu-te mereu cumpănitoare
Între apus de lună și de soare,
Prin motivații pline de exces.

Și în răscruci știindu-te că stai,
Când gândului îi dai motiv din lume,
Vin iar la tine și îți spun pe nume
Avântul înspre fugă să ți-l tai.

Și iar îți spun că nu ai timp să fugi,
Oricât plătești absurdului arvună,
E timpul rânduiala să-i distrugi,
Ne este dată calea: împreună...

Ning culori...

Frunzele ning culorile din pom,
Și pun covorul clipelor de toamnă...
Dă-mi mâna... hai, pășește, doamnă,
Și hai în visul meu, un vis de om...

Sub, încă rouă, pașii mari, în zori
Se fac ușor și merg ușor departe,
Lăsând cărării rost firesc să-i poarte
Înspre tărâmul primilor fiori.

Le face vântul dimineții vad,
Când trecerea de pași le vrăfuiește,
Ca toate celelalte, care cad,
Să simtă cum căderea le-mplinește.

Sub pasul tău, le simți, se lasă, moi,
Trăirilor de blândă mângâiere
Și se reduc, cu voie, la tăcere,
Păzindu-te de-al drumului noroi.

Apoi rămân uitate pe poteci
În așteptarea vremii potrivite
De-a se lăsa seduse de ispite
Că pot dormi când nopțile sunt reci...

Demonstrativa conturare

Nu mai fugi, frumoaso, n-ai temei,
Din calea ce doar una-ți e în viață,
Acceptă-te aleasă-ntre femei,
Tu ce-mi vei fi prefață și postfață.

Îți spun să stai și-ar trebui să stai,
Prea multa-ți fugă-nseamnă irosire,
Nu prea mai ai nici ție timp să-ți dai,
Să crezi că ești simbol în dăruire.

Cât timpul se arată trecător
Sedus de-a-ncoronării-mpăunare,
Îți sunt, chiar împotriva tuturor,
Pasul pe pragul vieții viitoare.

Știi că-ți devin motiv de dor și țel
Prin clipa ce-i, prin cumul, doar simțire,
Oricât mă știi, rațional, rebel,
Și-n începuturi dornic de grăbire.

Îți sunt deja, în tine, ca reper
Demonstrativ prin multe amănunte,
Al drumul ce, conturat în Cer,
Cu adevărul stă să te confrunte.

Coexistenței, ca etern consemn,
I-ai dat, de mult, motiv de elocvență,
Și i-ai făcut un jurământ solemn,
Urmându-l cu extremă consecvență.

Nu mai fugi... Acceptă că ești dar
Ce dăruiește drum prin nemurire,
Că ești al Paradisului altar,
Și templul de-nchinare și iubire.