Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.