Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.
Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.
Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.
Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.
Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.
Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.
Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.
Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu