Aparținător, străin

Tot mai străin și tot mai stânjenit
De timpul ce stă gata să mă plângă,
Ridic înspre oglindă mâna stângă
Și-n ea găsesc un braț îmbătrânit.

Simt astfel că puțin îmi aparțin
Și prea puțin mă am reper pe mine,
Recunoscând, chiar dacă nu-mi convine
Că sângele din trup mi-l simt străin.

Toate îmi par având altfel de mers...
Multe detalii puse-n paranteză,
Au relativa, clasica, viteză
Din mărginirea altui univers.

Imagini de prin cioburi de oglinzi
Privirea-mi țintă tot mereu culege
Uitând pe cea mai bună-a o alege
Din lumea celor veșnic suferinzi.

Scriu la lumina stelelor din cer
Fără să-mi caut numelui renume,
Că-n spornicia negurii în lume
Mă simt tot mai nopatec și stingher.

Acasă, de prin umblete când vin
Nu m-ar mira să nu mă recunoască
Nici cei ce n-au putere să vorbească
Simțindu-mă și ei ca pe străin.

Ce simt acum și tot ce vreau să spun,
Tradus de-ar fi, în orișicare limbă,
În nici un fel ideea nu se schimbă,
Fiind motiv al traiului comun.

Mă uit la fața mea și-ncerc să văd
Ce-are schimbat spre ziua următoare,
Știind că nou nu e nimic sub soare,
O rază de lumină întrevăd.