luni, 3 decembrie 2018

Eu, ca poet

De sunt poet, eu nu-s poet de lume,
Nu pot să scriu fixându-mă-n idei,
Și nici nu caut să îm fac renume
Prin simpla referire la femei.

Nu pun accent pe simpla comparare
Metaforei să-i dau un rol suprem,
De parcă aș voi să cer iertare
Menirii ce o fac a-mi fi totem.

Nici n-am, în contraponderi, bogăția
Nemărginirii multor fantezii,
Ca-n epitet să-mi văd vinovăția
De-a scrie, la comandă, poezii.

N-am legături cu nici un fel de gașcă
Ce uneori se-ntrece-n proslăviri,
Sau, la un semn, cu mult noroi împroașcă,
Speranțe, vise, gânduri, amintiri...

De sunt poet, eu nu-s poet de curte,
Nu pot să cred că versul e plătit,
Ori că mergând printre picioare scurte
Va fi destul să fiu măcar citit.

Nu fac scenarii, nu contemplu schisme,
Și nici păreri nu urc pe eșafod,
Chiar dacă mă exprim prin silogisme,
Părând a fi, de multe ori, aprod.

Niciunde nu găsesc un fel de muză
Ca să îi scriu cu gândul în genunchi,
Voindu-mi gestul o firească scuză
Pentru-ndoitul, după cazuri, trunchi.

N-am parti-prís-uri, nu-mprumut devize
Din cuvântări croite din condei,
Pornind de la credule expertize
Ce pun accent pe lacrimi de idei.

De sunt poet, eu sunt, trăind o viață,
Un simplu om privind spre orizont,
Văzând prin nori, prin neguri și prin ceață,
În orice faptă un firesc decont.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu